Oarece considerații despre managementul cinegetic în contextul iubirii de natură a românului mileniului 3

Despre managementul unui fond cinegetic în cuvinte cât mai simple

Insist în naivitatea și încăpățânarea mea să explic niște lucruri, din punctul de vedere al unuia care are o diplomă și care lucrează în domeniu de 25 de ani, celor care cred că știu mai bine doar prin prisma emoțiilor care-i traversează, pe majoritatea în mod pasager, atunci când se mai rup de ritmul amețitor în care-și trăiesc viața, de regulă printre betoane, sticlă, CO2 și mâncare semipreparată, de-a gata.

Teritoriul României este împărțit în tot felul de felii, mai mult sau mai puțin oficial: regiuni geografice, județe, unități administrativ -teritoriale (municipii, orașe sau comune), zone de relief, păduri, pășuni, ape, teren agricol, etc.

Foarte oficială este și împărțirea teritoriului fiecărui județ în fonduri cinegetice. Până în 2008 se chemau fonduri de vânătoare. După lege, suprafețele minime pentru fondurile cinegetice sunt de minim 10000 ha la munte, 7000 la deal și 5000 ha la câmpie, delimitate natural în așa fel încât să asigure o cât mai mare stabilitate pentru animalele și păsările sălbatice aparținând zonei și pentru a putea fi gestionate coerent de o structură legal constituită în acest scop și licențiată de minister. Aici sunt terenuri cu păduri, pășuni, livezi, vii, culturi agricole, străbătute de ape și de drumuri și de linii electrice și cu localități mai multe sau mai puține.

Românul este frate cu codrul de sute de ani, așa că nu mai putem avea pretenția acuma, în mileniul trei, să-l dăm afară din niște zone ca să nu mai deranjeze mersul netulburat al celor naturale, doar pentru că așa visează unii. Trebuie să pornim din start de la premiza că biodiversitatea se mănâncă la noi la pachet cu ceva semne de antropizare (activități umane adică) oriunde aruncăm cu privirea sau cu gândul sau cu dorințele noastre de intimitate absolută în mijlocul naturii.

Nu mai e intimitate nicăieri, nici pe plaja pe care o credem pustie, nici în cele mai îndepărtate cotloane ale pădurii, nu prea mai avem șansa la o giugiuleală nevinovată într-o zi însorită. Nu mai zic de ideea de amor liber în natură. Peste tot avem o probabilitate extrem de ridicată, într-o astfel de tentativă, să dea peste noi altcineva, bipede locale, care au treabă prin zonă.

Iar asta nu e altceva decât antropizare, și mai multe nu, lucru pe care trebuie doar să-l conștientizăm.

În acest context trebuie să privim felul în care e de datoria noastră să avem grijă de fauna sălbatică, acele specii de animale și de păsări considerate conform legii ca fiind de interes cinegetic.

Acuma, avem de-a face cu două categorii de specii de faună sălbatică și cu cel puțin două categorii de oameni, adică:

Speciile sunt grupate în două anexe la legea vânătorii, și anume cele care au sezon de vânătoare și dintre care se pot vâna unele exemplare, în anumite condiții, și cele considerate specii protejate.

Printre oameni sunt o dată unii care au în sânge, în ADN, rămășițe ale informației genetice ancestrale, de pe vremea când oamenii erau doar vânători culegători, înainte să descopere agricultura și să domesticească animalele. Apoi sunt ceilalți, mai multe categorii, dar care au toți în comun absența acestor simțăminte.

Primii sunt mai puțini, e clar, și trăiesc în marea majoritate mai aproape de natură, adică în comunitățile mai mici, indiferent de forma de relief. Ceilalți sunt mulți, majoritatea cantonați în marile aglomerări urbane, influențați în modul de a vedea lumea înconjurătoare mai degrabă de mass media, de curentele la modă, privind natura ca pe un refugiu de uichend sau de vacanță, de regulă la munte, în cel mai bun caz cu rucsac în spate și eventual câinele nelipsit românului (că doar n-or face turism și drumeții în inima Bărăganului sau pe dealurile Vasluiului, deși avem și acolo de-a face cu faună sălbatică de tot felul), de multe ori zgribuliți la gura sobei sau înfofoliți în pături, căutând wi-fi free.

Ca să nu-mi dau eu cu părerea, pun aici un copy/paste dintr-un articol din Revista Carpații, 1939, în care se încearcă o definiție cât de cât a ce înseamnă vânătoare, chestia care în ziua de azi se cheamă ”management cinegetic”

DATINI VÂNĂTORESTI

Revista Carpatii – nr 12 an 1939

Mulţi au încercat să dea definiţia vânătoarei. Oameni plini de învăţături culese de prin cărţi, alţii înţelepţi cu adevărat cu toate că nu şi-au petrecut viaţa în biblioteci, au căutat miezul acestei îndeletniciri, care din vremea leagănului omenimei până azi a rămas statornică. Chiar dacă s'ar admite în asemenea materie rostul defini-ţiilor scolastice, formula la care se ajunge cu greu va putea fi corectă şi mai ales complectă. Definiţia va oglindi totdeauna un punct de vedere personal, care denaturează.
Un economist va vedea în vânătoare numai decât ocupaţia, care produce valori şi va fi înclinat să pironească alături de definiţia „economică" tabloul de credit şi debit, din care apoi să scoată îndreptăţirea la existenţă sau sentinţa de moarte a vânătoarei.
Sportivul se va gândi la exerciţiile fizice şi la îndemânările de tir.
Cel bucuros de hoinăreală, turistul, va vedea în vânătoare în prim rând pretextul plimbărilor prin locuri frumoase.
Alţii vor socoti vânătoarea ca o atavică pornire brutală de a sângera fiinţe;
Alţii o vor cobora doar ceva mai sus decât meseria de casap.
Vom găsi pe unii, care socot esenţial pentru vânătoare ocrotirea, prăsirea vietăţilor sălbatece, iar vânătoarea în sine doar o măsură de rărire necesară sau un seceriş în holdă coaptă.
Mi se pare, că toate aceste puncte de privire neglijează esenţialul: partea sufletească.
Intr'adevăr, vânătoarea produce valori, îţi dă prilej de turism, de exerciţiu, de tir, te obligă să fii ocrotitor dar ceeace este de frunte în această îndeletnicire e altceva.
E întoarcerea la obârşiile noastre, e revenirea — pe cât ni-o mai îngădue ziua de azi — în lumea primitivă de unde am pornit odinioară, e manifestarea legăturei strânse pe care o cere firea noastră cu lucrurile şi cu orânduelile Naturei.
E înapoiarea rândunicei subt straşina de pae a casei ţărăneşti, după ce a fost silită să treacă în ţări depărtate, mai calde, mai îmbelşugate, dar care nu o chiamă fără să i se poată împotrivi, cum o face streşina de pae în care a văzut lumina.
Sâmburele pasiunei vânătoreşti e ceva spiritual: misterioasa legătură care ne împreunează, ne face să fim una cu Natura, nemărginită în întindere, nemărginită în vreme. Vânătorii nu sunt ceeace se chiamă „iubitori ai Naturei", sau „admiratori ai Naturei".
Ei sunt copleşiţi de ceva mai puternic, mai adânc: de instinctul aparţinerii lor în enormul angrenaj al Naturei. De aici toate mulţumirile vânătorilor, de aici iertarea durerilor pe care le pricinuesc ei.

Urmări ale acestui sâmbure spiritual găsim nenumărate, cu toate că vremile noui au alterat adeseori rosturile.

În ziua de azi, managementul cinegetic are de-a face cu faptul pe care l-am trâmbițat deci câteva paragrafe mai sus, și anume că specia umană a decis să nu se sinucidă în grup, prin urmare trebuie să înțelegem că nu prea mai sunt locuri pe planetă unde natura își face de cap așa cum știa ea înainte de a ne băga noi în ecuație.

Suntem în ecuație.

România s-a grăbit în ultimii 20 de ani să declare tot felul de situri Natura 2000, să delimiteze arii protejate de toate felurile și din toate categoriile. Unele dintre ele s-au dovedit ulterior piedici în calea unor proiecte de dezvoltare a zonelor respective din punct de vedere industrial, turistic, etc., ajungându-se în final, ca peste tot în țară, la compromisul de tip ciorbă de potroace românească. Adică unii ar vrea să ducă țara pe înalte culmi ale progresului și civilizației, multilateral dezvoltată și blablabla, în timp ce marea majoritate știu ce nu e voie, că nu e voie, ce e ocrotit, că e totul ocrotit, adică nu se face nici una nici cealaltă cum trebuie.

Ce vreau să spun este că ideea de dragoste pentru natură este greșit prezentată maselor largi și foarte greșit înțeleasă de omul care are de lucru pe la oraș, pe la birou, printre betoane. După intrarea în EU contextul este următorul:

Până acum 100 de ani, civilizațiile vestice au vânat într-un fel sau altul, motivat de creșterea vacilor care fac brânză roz și a oilor și caprelor care fac lactate verzi albăstrui, cam tot ce înseamnă carnivore, adică urși, lupi, râși și chiar pisicile sălbatice. Antropizarea, industrializarea, creșterea intensivă a animalelor, naiba știe, cert este că doar Alpii Dinarici și mai ales Carpații au rămas în Europa cu de toate.

Cum necum, în Croația, Slovenia, Slovacia și mai ales în Carpații românești am avut de toate și încă avem de toate. Românul frate cu codrul, nu ? Culmea, sărăcia și înapoierea de pe la noi a determinat mai degrabă pe români decât pe cei din Alpi să braconeze de foame, plus că păstoritul e ceva specific nouă, iar văratul în vârf de munte cu oile dă mână liberă ciobanilor să pună lațuri, capcane, să ascundă puști sau oameni cu puști. Unii dintre ei, nu toți.

Da, da.

Au trecut războaie pe aici, apoi rușii s-au răzbunat pe noi și ne-au jumulit munții de cele mai bune păduri până câțiva ani după moartea lui Stalin, în special Carpații Orientali. Munții Vrancei erau o jale la un moment dat. Și nu numai. Toți versanții ușor accesibili și cu păduri de calitate au fost defrișați.

Aia a fost defrișare și atunci s-a întâmplat pentru ultima dată, inconștienților care vă lăsați manipulați de unii ale căror interese nu le cunoaștem, dar care nu se gândesc la voi și la viitorul vostru, cu siguranță.

Totuși așa proști, hoți, perverși cum eram noi ca popor, ca efect al orânduirii comuniste asupra minților, sufletelor, deprinderilor și sufletelor oamenilor, la sfârșitul anilor 80 aveam o țară care colcăia de cerbi, căpriori, urși, lupi, mistreți, iepuri, cerbi lopătari, capre negre, fazani, cocoși de munte, indiferent de zona de relief. Fără fonduri și bune intenții europene.

Normal că în ultimii 30 de ani accesul în toate zonele, banii, fițele, evoluția sculelor, orgoliile și snobismul a făcut pe mulți să-și ia permisul de vânătoare și să pretindă că sunt vânători. S-au dus și ei duminica la pușcat un porc, un iepure, un fazan. Au dat și într-un căprior, cerb lopătar, un cerb comun, o capră neagră, poate chiar un urs. Anii 90 au fost … ”de tranziție”.

Privatizarea și-a întins tentaculele și în domeniul ăsta, al managementului cinegetic, adică al gestionării fondurilor cinegetice în folos dublu, al gestionarului și al posterității. Încet încet statul a rămas să controleze undeva la 12,5 % din teritoriul național în ce privește aceste aspecte, diferența fiind sub controlul asociațiilor legale de vânători cu acte în regulă, licențiate de ministerul de resort, care este când cel a apelor și pădurilor, când cel al mediului, apelor și pădurilor.

Un astfel de gestionar, că e la stat sau e particular, trebuie să mențină cel puțin la așa numitul nivel optim efectivele fiecărei specii de pe fondul cinegetic pe care-l are în grijă prin contract cu statul, nivel care este calculat după niște reguli clare. Anual face numărătoarea în anumite perioade, caracteristice fiecărei specii și primăvara, prin martie, după centralizări, știe cam ce are în teren. Dacă, de exemplu, are mistreți la nivelul optim sau peste, sau chiar puțin sub optim, poate cere o anumită cotă de recoltă. O primește și în următorul sezon de vânătoare, care ține fix un an calendaristic, dar măsurat între 15 mai și 14 mai al anului următor poate să împuște mistreții ăia, în anumite condiții, după anumite reguli. La fel la cerb, căprior, iepuri , fazani, capre negre.

Ca să fie totul ok în teren trebuie să pună în timpul anului, în funcție de zona de relief, expoziție, altitudine, precipitații, etc., niște cantități de hrană care se cheamă complementară, adică vine în completarea hranei pe care o oferă terenul respectiv, hrana naturală adică. Dacă e teren agricol, e simplu, animalele au de mâncare cam de toate, eventual mai puțin iarna, dar numărul lor trebuie ținut în anumite limite pentru că produc pagube în agricultură și agricultorii, bineînțeles, plâng și vor despăgubiri sau vânătoare pentru reducerea numerică a unor specii. Dacă e munte, oferta e mai slabă. Fagul produce jir odată la 3-4 ani, stejarul ghindă cam la fel, dar dacă sunt ani fără din astea e mai greu. Zmeura, murele, etc., deși unii vorbesc tâmpenii cum că le colectăm noi și animalele săracele vin prin sat din cauza asta, chiar dacă le-am lăsa lor pe toate, au o durată de viață scurtă, de două trei săptămâni, depinde cât de rece și de ploioasă e vara la munte. Iar cerbii sau mistreții nu sunt ca veverițele sau hârciogii, după părerea mea, adică nu am găsit nicăieri depozite de papa bun făcute de ei pentru iarnă. Urșii cel puțin bagă tot ce găsesc, inclusiv fructe de prin sate, și merg la somn, dacă iarna e grea și fără jir și ghindă.

Așa că trebuie să le punem noi și furaje fibroase, și ceva porumb sau concentrate, și ceva suculente (sfeclă, mere, siloz, etc.). Sunt multe situații în ziua de azi când și la stat și la privat se administreză tone sau zeci de tone de furaje de tot felul pe un fond cu suprafața de 5, 7 sau 10000 de hectare.

Da, dacă nu le punem nu mor de foame. E adevărat, cam orice ar fi. Doar că le lipsesc anumite substanțe în unele zone, necesare creșterii puilor sau pregătirii pentru iarna ce urmează. Și atunci migrează, le slăbește imunitatea, se umplu de paraziți, unele exemplare se jigăresc, trofeele sunt vai de mama lor, apar epizootiile, cum se numesc bolile contagioase la animalele sălbatice. Ce să mănânce cerbii într-o zonă de munte numai cu molidișuri ? Sau mistreții ?

Apoi, poporul român mai are o problemă care-l diferențiază de toate celelalte popoare ale Europei: lasă câinii hoinari să perpetueze. La fel era acum 200 de ani, la fel e în ziua de azi. Dacă mergi spre vest cu mașina, cum intri în Ungaria vezi pe câmpuri iepuri și căpriori și fazani. La greu. Dincoace de graniță, de parcă știu unde e linia imaginară sau gardul, România colcăie de câini hoinari. Pe câmpuri, în păduri, în orașe. La 1800 spun cronicarii că Bucureștiul avea 200000 de locuitori și cam 100000 de câini.

Sună cunoscut ? Câini ăștia, nevinovați, dar nesterilizați, colectați din orașe și aruncați noaptea pe furiș pe câmpuri sau în păduri, de 25 de ani încoace, trebuie să mănânce. Mulți capătă comportament de lupi, se asociază și vânează în haite. Sunt păsări care cuibăresc pe pământ. Sunt iepuri care fac pui pe pământ. Sunt căpriori care fată în luna iunie prin lanuri de grâu. Sunt scroafe de mistreț care fată rin martie în pădure sau prin stufărișuri. În Europa toți agricultorii care fac ierbicidări sau recoltări mecanizate ale culturilor au grijă de aspectele astea, iar vânătorii supraveghează totul. La Romania se face agricultură intensivă, fără perdele sau benzi de protecție, atât de utile speciilor pe care tocmai le-am pomenit, fără a le băga de seamă de regulă și, pe lângă bucuriile astea, câmpurile sunt pline de câini. Nevinovați, de acord, dar și nesterilizați. Legea vânătorii permite și chiar cere vânătorilor să facă acțiuni de combatere, să țină sub control numărul răpitoarelor, adică vulpi, câini hoinari, pisici sălbăticite, toate putând fi pușcate în anumite condiții.

Deci care sunt grijile vânătorilor ? Să asigure animalelor sălbatice din terenurile aflate în grija lor trei lucruri: hrană, liniște și adăpost.

Asta presupune că ei trebuie să fie în teren permanent, să le cunoască ofurile, să le dea ce trebuie.

Desigur, treaba asta implică diverse cheltuieli, timp, eforturi. Unii au o meserie din asta, și e o meserie frumoasă.

Ce vor vânătorii ? Vor bucuria unei ieșiri în natură, vor confruntarea cu sălbăticiunile, vor povestea recoltării unui trofeu deosebit, ca măsură a gospodăririi corecte, ca răsplată eforturilor depuse pentru ca totul să fie cum trebuie. Împușcă un mascul după apogeu sau în regres, de cerb sau de căprior. Împușcă niște mistreți pentru control numeric, pentru ca pagubele în porumb să nu fie prea mari, cu grijă să menajeze scroafele, care trebuie să facă iar și iar purcei. Se bucură să pună pe perete un trofeu și să țină mintea povestea felului în care a fost mai abil ca animalul respectiv și l-a doborât. Și, în semn de respect, îl mănâncă. Nu e carne de la fermă, îndopată cu hormoni și concentrate, nu are adrenalina animalului crescut captiv și sacrificat ca la Auschwitz. E naturală. Se pușcă de regulă exemplare cu probleme vizibile sau masculi bătrâni: cerbi peste 10 ani, mistreți și căpriori peste 5 ani.

Cine zice că e vânător și face altfel, ăla nu e vânător, e braconier, e o măsea stricată.

Unii spun că protecția totală e soluția , de la adăpostul laptopurilor, betoanelor, promisiunilor altor zâmbăreți care îi asigură că au ei grijă și bani, totul e sub control, e mai bine așa, blablabla.

Eu spun, alături de cei care au o meserie din asta și care știu cum funcționeaxă lucrurile din mijlocul evenimentelor, că avem de a face cu o resursă naturală regenerabilă, care poate și trebuie să fie exploatată rațional, în folosul ambelor părți.

Cultura vânatului, în ziua de azi, s-a dovedit a fi soluția care aduce banii necesari gestionării corecte a populațiilor la fiecare dintre specii. Vânătorul vrea să puște. Ok. Ca să puște are nevoie să fie animale în teren. Așa că va avea grijă să fie cât mai multe, ca să poată să iasă în teren mai des cu pușca. Pentru asta are nevoie de bani. De unde ? De pomană nu-i dă nimeni decât, eventual, pe termen scurt și în scop electoral. Trebuie să aibă trofee bune în teren și să aducă pe alții ca el, născuți cu virusul ăsta în sânge, dar și educați corespunzător, care să puște pe bani o parte din trofeele astea. Așa se închide cercul, așa funcționează lucrurile corect. Partea bună e că sunt destui oameni educați, cu mulți bani și cu pasiunea asta și, vrem sau nu să acceptăm lucrul ăsta, ei susțin financiar bunul mers al lucrurilor. E descoperit și pus în practică de americani. Funcționează, o întreagă industrie înflorește, cazare, masă, echipamente, taxe, joburi, implicare, să fie, să meargă roata.

Cine nu face așa se cheamă că nu e vânător, ăla e braconier.

Versiunea cealaltă este protecția totală. Dăm un ordin, sau o lege, vin niște bani, pentru o vreme, sau așa ni se spune, și totul e roz. E interzis, nu ? Ei, aflați că sunt pe lume destui oameni care abia așteaptă asta. Se deschide front de lucru pentru braconieri.

Exemplu: în România se vâna cocoșul de munte. Câtă lume știe ce e cu pasărea asta? Habar nu aveți, este ? Dar e ocrotit, vai ce bine !

Cocoșul de munte trăiește sus în munți, cuibărește pe pământ, adică ouăle și puii și chiar și găinile sunt expuse atacurilor jderilor și râsului. Se vâna în aprilie, când se împerechează, singura perioadă când poate fi văzut mai bine și se pot alege câteva exemplare de mascul bătrân pentru jertfa pe bani. Acuma nu se mai vânează. Accesul e greu, în aprilie e zăpadă sus în munte, nu prezintă interes financiar, prin urmare vânătorii au alte griji, cum ar fi pesta porcină africană de exemplu, știți ce se întâmplă ? Bucuria braconierilor. Pe ăia nu-i deranjează frigul, zăpada, etc. se duc la pușcat fără emoții, că și așa cocoșilor nu le mai are nimeni grija. Ei sunt protejați, nu-i așa, de oameni cu bani de la Bruxelles, care beau cafea duminica dimineață în București, pe terasă, privind mulțumiți spre munți, cu conștiința lucrului bun făcut.

Iar urșii, în loc să jertfească pe bani procentul decent care le menține efectivele în limite normale, bani consistenți care vin în țara asta inconștientă și amărâtă, indiferent că la stat sau la privat, mor pe degeaba în accidente de mașină sau de tren sau clandestin în lațuri prin creierii munților. Nu vin spre oameni de drag sau din cauză că nu mai e pădure, pentru simplul fapt că nu mănâncă lemn, nici din cauză că nu le mai lăsăm fructe de pădure și ciuperci - ei nu știu să facă dulceață și zacuscă, iar fructele și ciupercile alea apar și ele într-o perioadă din an destul de scurtă raportată la cele 365 de zile ale anului. Nu, ei vin pentru că sunt tot mai mulți, pentru că suprafața pe care o au la dispoziție e aceeași, nu crește, și pentru că masculii dominanți sunt teritoriali și-i fugăresc din zona lor pe cei tineri, neștiutori, blegi, sau pe ursoaicele cu pui mici, care-și apără odraslele inclusiv de masculii puternici, care dau să-i omoare pe cei mici ca să intre mami în călduri mai repede. Și atunci intră în conflict cu oamenii vrând nevrând.

Despre lupi numai de bine. Fac pagube, oricum sunt foarte greu de vânat, chiar dacă ar fi permisă vânătoarea prin toate metodele, la fel ca și râșii, nu-i vede nimeni, dar ne bucurăm ca proștii că avem mulți lupi. Sărăcuții. Știți ceva ? Lupii mănâncă doar carne, nu vor deloc legume frate. Dacă nu-i ținem numeric sub control prin vânătoare, vor hali tot ce găsesc într-o zonă, adică cerbi, mistreți, căpriori, whatever, apoi și ceva oi, capre, vaci, câini, în limita posibilităților și ofertei zonei și apoi vor pleca.

Iar noi rămânem fără de nici unele, rupți în fund, bucuroși că am ocrotit lupii, urșii, etc.

Avem cea mai complexă biodiversitate din Europa din totdeauna, și o avem așa proști cum suntem, am avut grijă cum am știut noi și ne-a ieșit mai bine ca oricărei altei țări de pe continent. Acuma, deodată, suntem niște ticăloși însetați de sânge, disperați după valută, demni de arătat cu degetul de noile generații care au reinventat biodiversitatea și norocul nostru e că sunt câțiva indivizi vocali pe posturi de televiziune importante care ne spun ce și cum trebuie făcut să fie bine.

Iar când ne vom trezi e foarte probabil că ne vom da cu pumnii în cap. Sau în altă parte, pentru cine are.

Ar trebui de reținut că nu e cazul să tot reinventăm roata, că unele lucruri funcționează bine fără ajutorul binevoitorilor. Că nimeni nu ne dă bani de frumoși ce suntem. Că braconieri există, au fost și vor fi, chiar dacă iubitorii de natură au încheiat proiectul, au luat banii și bagă capul în pământ.

Că ”protecția” fără controlul braconajului e crimă, și nimeni nu e interesat să-și riște viața pe degeaba, de dragul unor idealuri pentru care unii au luat deja banii. Că ipocrizia și prostia cresc împreună, de mână, ca buruienile.

Am maistru de vânătoare bruscat și amenințat pe bune cu moartea duminică pe înserat de niște persoane dubioase duhnind a alcool, iar organele de menținere a ordinii și toți ceilalți îl întreabă prima dată că ce căuta acolo la ora aia, de ce nu era acasă. Așa se percepe protecția și paza contra braconajului la ora asta în țara noastră, de către marea majoritate a bunilor cetățeni iubitori de natură, câini hoinari, ursuleți, iepurași și porcușori, cum spun unii mistreților în comentarii pe fb.

România, te iubesc !

Sper să nu devenim o grădină zoo pentru Europa.