Mostră de evoluție

 

Aceasta este o poveste adevărată. 

Are legătură cu evoluția noilor curente, tot mai după ureche după părerea mea, și anume că vânătoarea, cea mai veche îndeletnicire bărbătească, cu noile ei înțelesuri și abordări, de management cinegetic, este percepută și promovată, ca idee, drept ceva rău, absurd, pentru oameni frustrați, care compensează cu pușca niște lipsuri și care ucid de plăcere. Nu se pomenește de tradiție, respect, exploatarea sustenabilă a unei resurse naturale regenerabile, se crede că e vorba doar de foame nejustificată de carne și de sânge, acum, când rafturile supermarketurilor gem de produse îndopate cu hormon și provenite de la animale crescute înghesuite, îndopate și sacrificate, dar despre asta nu vorbim, asta e ok, nu-i așa, vegetarianismul și veganismul sunt chestiuni despre care vom discuta mai târziu, după ce punem pe butuci tradiția asta arhaică.

N-o iau de la 48, doar de după 89 cu ceva detalii, vorbim despre o evoluție de scurtă durată, dar intensă, de pe parcursul ultimilor 30 de ani, nu mai mult. Și anume:

În anii 90 România a trăit într-un mod absolut haotic. Politică după ureche, nu ne vindem țara (o dăm pe degeaba), băieți care credeau că au dreptul să ”aducă înapoi” ceea ce credeau că ni s-a luat de către țările de limbă germană după al doilea război mondial, retrocedări de tot felul către oameni care nu erau pregătiți, nu știau cum să fie proprietari, Caritasuri și tunuri și țepe pe toate drumurile.

În acest context, desigur, și moștenirea cinegetică a avut o perioadă mai tristă.

În septembrie 91 eram student și am văzut peste 50 de cerbi cu ciute și viței la un loc doar într-un parchet pe valea Tarcăului, într-o după amaiză, la întâmplare, cu ocazia unei ieșiri în teren să ascultăm un boncănit – sunete pe care le scot cerbii în căutarea ciutelor, în perioada de împerechere.

Probabil că erau foarte multe zone din astea în toată țara, la vremea aceea.

Erau deja vremuri în care în multe locuri se bracona destul de ușor, oamenii începuseră deja să nu se mai teamă de autoritate, era inflație, lumea voia bani, fiecare voia să-și ia o Dacie, să meargă la mare, la nunți, să-și ia un apartament, să bea o bere la cutie, nu mai era strictețea din anii 80, nici frica de pedeapsă, amenzile erau simbolice, relațiile cu jmecherii începeau să înflorească, cu mic cu mare se bucurau la o friptură de vânat mai mult decât se temeau de un dosar penal, erau treburi mai grave în țară decât faptul că nu știu cine a omorât un cerb sau trei căpriori, ce căutai tu, personal silvic în pădure la miezul nopții când i-ai prins pe ăia, și singur, fără martori, autoritățile puneau botul ușor la o bucată de carne de vânat și-i făceau scăpați pe băieții prinși, etc., etc., etc.

În iarna 95-96 eram proaspăt inginer silvic și am văzut zeci de animale murind în zăpadă și ger în cea mai lungă și rece iarnă pe care am trăit-o, cu strat gros și constant de zăpadă, de la minim 50 de cm la peste un metru în zona de munte, din 5 noiembrie până pe la sfârșitul lui aprilie. Le căram fân cu sarcina/pătura și ele veneau spre mașini sau nu se fereau din calea noastră când mergeam pe jos și patrulam ca să nu umble jmecherii să le facă friptură. Puteau fi braconate și cu o bucată de sârmă, erau unii care știau cum. Ajunseseră vulpile să omoare căpriori, care se chinuiau cu picioarele zdrelite de crusta multistratificată de zăpadă, de la multele ninsori și geruri alternând cu câte o zi mai moale, mai cu soare, vulpile erau ușoare, mergeau pe crusta de zăpadă, atacau ca râsul, la jugulară.

La sfârșitul anilor 90 efectivele de cerb, căprior, mistreț, urs în zona pe care o aveam în grijă erau deja destul de subțiri. În 98, în vinerea mare am prins niște băieți care veneau la 5 dimineața din deal cu doi rucsaci mari burdușiți de carne de cerb și căprior, de la cel puțin trei piese împușcate, pentru că unul dintre ei urma să se însoare imediat după Paște și voiau să aibă pe masă cârnați mai speciali. Câteva luni mai târziu, cu trei zile înaintea Crăciunului, am prins urma unora care făceau cârnați după ce omorâseră patru exemplare de ciută și vițel de cerb, pușcaseră tot ce le picase în mână, într-un vârf de munte, unde întâlniseră tot așa, un grup de ciute cu viței și cerbi juniori împreună.

N-a făcut pușcărie nici unul, au plătit bani mulți, în primul rând despăgubirile legale, doi din patru au dispărut de pe listă, ceilalți doi au primit cu suspendare ceva pedeapsă simbolică.

În ziua de azi asemenea lucruri se întâmplă extrem de rar sau deloc, la noi în zonă cel puțin. Atunci era ceva la ordinea zilei.

Sau poate doar vreau eu să mă amăgesc ?

Ce vreau să spun este că eram absolut sălbatici, departe de orice idee de management cinegetic coerent, mergeam din inerție, nu aveam nici o tradiție serioasă, totul era rusește, după ureche și la heirup, ca să nu spunem că nu era și latura românească obișnuită a lucrurilor în această poveste. Asta este, a fost și va fi, în vecii vecilor, amin. Și Gică Hagi, și Simona Halep au fost puțin infectați cu asta, cu felul românesc de a fi, oricât de machidoni sunt ei.

Deci acu 20 de ani zic, la zece ani după egoistul de Ceaușescu, care lăsase țara asta cu cei mai sălbatici și mai bogați munți în biodiversitate din Europa, pentru că nu avea voie să vâneze decât el, treburile nu mai stăteau atât de roz.

Regimul Ceaușescu dădea premiu 1000 de lei celor care puteau dovedi că au omorât un lup. Ideea lui era să colcăie munții de cerbi și căpriori și capre negre și chiar reușise treaba asta, avem recordul mondial la capră neagră, aveam al treilea trofeu mondial la cerb, astea sunt dovezi că terenul e bine îngrijit.

După zece ani de debandadă, timp în care apăruse legea vânătorii corelată cât de cât cu legile europene, România aderase la convenția Cites, ca să poată să urmărescă la orice graniță proveniența oricărui trofeu de urs sau lup sau râs, iar la mine în județ lucrurile încă nu-și reveniseră după nenorocita de iarnă de care am pomenit, care dezechilibrase toate echilibrele fragile între numărul relativ rezonabil (încă) de lupi, între frecvența acțiunilor de braconaj și acțiunile contra și sporul natural anual la speciile astea, venise vremea să încercăm să schimbăm ceva în bine.

Mistreții erau puținei, urșii comsicomsa, cerbii nu mai erau cum fuseseră, căpriorul ici și colo. Au fost câțiva ani de bâjbâială, în continuare, în încercarea de a lega ceva, de a forma un mod de lucru, o echipă, ceva continuitate.

În 2005 am prins o delegație în Germania și, spre deosebire de mulți care mergeau să se plimbe și să se șopingăiască, eu mi-am făcut-o cu mâna mea, adică am convins o agenție de vânătoare nemțească să vină să-și încerce norocul în estul României, învățând băștinașii cum e cu managementul cinegetic și cultura vânatului. Oamenii chiar au venit să vadă zona, fix în perioada ploilor ălora care nu se mai opreau, când sunau alarmele și venea Bistrița mai ceva ca Moara pe Siret, iar la baraj la Bicaz curgeau cascade niagare pe toate cele patru porți ale deversorului. Am avut noroc și de vecinul de la Bacău, unul dintre cei mai buni și mai nonconformiști meseriași din țară la ora asta, precum și de faptul că se deschiseseră spre Europa micile autogări de avioane din Iași, Bacău și Suceava.

Au început să vină, în primii ani mai timid, apoi mai cu curaj, cu rateurile și dezamăgirile și stresul de rigoare, nemți și austrieci și elvețieni și olandezi și unguri și luxemburghezi și francezi și belgieni și spanioli și chiar câte un englez la vânătoare și la explorat estul României, țara aia ca o pată neagră pe hartă, despre care se știa doar că e paradisul vânătorilor pe vremea lui Ceaușescu, El Dorado inaccesibil, locul unde poți găsi un cerb mai bătrân de zece doișpe ani care să nu fie crescut într-un țarc, unde poți găsi niște colți adevărați de la un vier de mistreț care a trăit măcar cinci ani (în vest sunt atât de mulți mistreți că fac pagube foarte mari și trebuie combătuți că în Germania rar găsești un porc sălbatic mai bătrân de trei ani).

Au început să ducă acasă trofee deosebite, împreună cu povești frumoase despre oamenii și zona asta de după neguri, iar noi am învățat treptat să vorbim, să ne purtăm, să prestăm niște servicii cât de cât decente, să fim punctuali, să încercăm să fim profesioniști, să lucrăm cumva așa cum ar trebui, ca niște oameni normali.

În țara noastră frumoasă și ghinionistă e suficient să fii serios și să știi oarecum ce ai de făcut ca să devii brusc om de bază sau, după caz, cal de bătaie. Sau și una și alta, de cele mai multe ori.

Am început să punem bazele unei culturi a vânatului, în sensul că am controlat cât am putut de bine pe băieții răi și flămânzi de carne de vânat, pe ciobanii nesimțiți iubiți și compătimiți de toată lumea, care-și lasă câinii cei ilegal de mulți să mănânce mare parte din ce fată ciutele și căprioarele primăvara, exact când urcă stânile în munte, pe băieții noștri cu deprinderi proaste, care încă mai cred că pădurea pe care o au în grijă contra unui salariu este mica lor moșie, am pus mâncare atunci când zona sau anotimpul nu le oferea ce le trebuie, ca să rămână în zonă, să nu plece să caute în alte părți, am încercat să le asigurăm liniște în perioadele de împerechere, tot ca să nu plece, prin oprirea temporară a unor lucrări de exploatare în unele parchete, am luat camere cu infraroșu să putem monitoriza mișcarea în anumite zone.

APIA a avut o perioadă în care ne-a dat subvenții pentru pajiștile din zona montană, bani cu care am curățat și întreținut și cosit tradițional aproape 300 de hectare de poieni. Am făcut și niște culturi timide cu plante pe care zona noastră de munte nu le oferea cerbilor și căpriorului, tot ca să nu plece fix când ne era lumea mai dragă. Pentru că riscă să plece în zone mai puțin prietenoase, c-așa-i la noi, atunci când au nevoie de anumite substanțe nutritive și terenul nu le oferă (când alăptează, când le cresc coarnele, etc.). Dacă le dăm noi, se cheamă că le ținem pe loc.

Prin 2015 APIA s-a răzgândit și nu ne-a mai dat bani, se schimbaseră eligibilitățile. Aveam un prieten care s-a nimerit secretar de stat la agricultură exact atunci, nu mai vorbiserăm de ceva ani, m-am dus la el, m-a băgat în seamă, m-a primit la minister în biroul lui pompos, m-a aburit de nu m-am văzut, se schimbase între timp, nu mai era Moromete pe care-l știam, am plecat de acolo dezorientat, năuc de cap și înfrânt, cu un gust tare amar în gură, îmi dădea fierea pe afară de ciudă, mă învățasem că toate situațiile bune-rele au soluții și că mă pricep la argumente și se pare că mă înșelam. Am pierdut o grămadă de bani care veneau annual și care se transformau în mare parte în hrană pentru animale.

În 2015 am ajuns la un prag pe care nu l-am putut depăși în anii următori. Efectivele erau mari la toate speciile, la orice oră vedeam pe camere urși și vieri și familii de mistreț tot mai mari, se înmulțiseră căpriorii, cerbii boncăneau în locuri în care pentru niște ani fusese liniște în perioada de împerechere, iar trofeele pe care le recoltăm aduceau tot mai mulți bani, cercul începea să prindă contur, aveam bani tot mai mulți pe care să-i putem cheltui tot mai bine, mai cu folos, în folosul animalelor care erau tot mai viguroase și mai numeroase. Chiar și alea pentru care nu cheltuiam, carnivorele mari, cele care mâncau o parte ddin astealalte, aveau de unde, venise belșugul și peste ele.

A început pe urmă regresul. Și nici măcar nu eram pe aproape de ce voiam să facem, eram doar la un nivel rezonabil raportat o zonă fără tradiții, fără cunoștințe, fără profesori și fără specialiști, dar plină de autosuficienți și de diletanți orgolioși și rigizi și de-a dreptul superficiali. Mă refer la mare parte dintre ”vânătorii” cu acte.

Se formase o echipă care înțelesese cât de cât lucrurile, cu care lucram într-un mod unitar, trupă faină, gata de sacrificii la orice oră din zi și din noapte, gata să pună din suflet și din buzunar ca să fie treaba bună în teren, dispăruse dintre noi vrăjeala, minciuna.

Erau tot mai mulți urși, mistreți, cerbi, căpriori, de la un an la altul, trebuie să repet asta, era frumos tare.

Cercul merituos (nu cel vicios) la vânătoare este să mergi în cascadă în sus și nu în jos. Adică să crești treptat efectivele și în paralel cotele de recoltă. Astfel, folosind noțiunea de jertfă universal valabilă în istorie, poți avea o piramidă corespunzătoare a vârstelor și poți recolta prin împușcare cu vânători plătitori de bani mulți în marea majoritate exemplare bătrâne, în regres, masculi. Protejând femelele și tineretul de viitor. Asigurând echilibrul între specii, biodiversitatea, starea corectă de sănătate.

Vânătorii plătitori din afară nu vin pentru carne, pentru piftele, pentru măcel. Vin pentru un animal bătrân, cu un trofeu deosebit, obținut după o anumită vârstă, în libertate și nu într-un țarc. Au boala asta în sânge și n-au ce-i face, trebuie să se supună chemării, și ei sunt principalii contributori și cel mai important, constanți, an de an, în această economie, pentru că trebuie cel puțin 20000 de euro anual tot la fiecare 10000 ha pentru ca lucrurile să meargă cât de cât în zona de munte în direcția corectă.

Nu e o activitate pe care s-o faci sezonier sau în uichend, se face în fiecare zi, tot anul, dacă drept îți pasă, nu e pentru oricine, indiferent ce cred comentatorii de lângă laptop și iubitorii de natură de uichend, de pe terasă.

Deși unii nu cred, și asta pentru că nu se pricep și nu le pasă cu adevărat, doar comenteză de pe margine și când își amintesc, la cafea, visurile alea cu natura care trebuie lăsată că știe ea mai bine ca noi ce e de făcut sunt corecte atâta timp cât nu se simte prezența omului acolo. Începând cu primul pas făcut într-o zonă, omul începe să schimbe habitatul, își identifică niște nevoi și se apucă de exploatat resursa și tot ce ne rămâne de făcut e să găsim căi de exploatare durabilă, sustenabilă. Nu există altă opțiune, suntem oameni și suntem peste tot.

Dați-ne afară și natura se va autoregla. De acord. Deci dați-ne afară. Altfel, vorbiți degeaba, doar vă amăgiți.

Chestia cu protecția totală e o prostie, au încercat-o cu toții, n-a mers nicăieri, trebuie mulți bani, sunt nenumărate exemple, inevitabil apar și se propagă în progresie geometrică dezechilibrele dar noi, români barbați, nu credem că s-a inventat roata, o tot inventăm și reinventăm noi, noi suntem originali și deștepți și fudui, deși n-avem ochi la spate să ne vedem rupturile din cur cât sunt de mari.

Banii ăia pe care-i scot din buzunar vânătorii intră în țară, spre creșterea nivelului de trai al nostru, al tuturor, alături de alții care vin din exploatarea rațională a altor resurse și doar un inconștient poate să spună că putem să le dăm cu piciorul, că mai bune sunt pomenile care vin pentru perioade de doi-patru ani de unde vin ele, nu vrea nimeni să ne spună sursele de finanțare ale unor ONG-uri, pentru proiecte finalizate cu impunerea protecției totale acolo și dincolo.

Cu cât am crescut ușor efectivele și cotele de recoltă anuale la toate speciile, cu atât am obținut efective mai bune în teren, pază mai bună, trofee mai bune, bani mai mulți de la un an la altul. La urs, cerb, mistreț, căprior, că așa e zona la noi, astea sunt speciile. Dacă era mai mult deal sau câmpie, ar fi fost cele specifice acestor etaje altitudinale, sunt destule exemple în România, uite Aradul.

…

Apoi, brusc, s-a oprit vânătoarea la urs, lup, pisică sălbatică în 2016. Primele semne în direcția asta erau mai vechi. În 2012 s-a oprit la râs și deja era oprită la cocoș de munte.

Lasă că fac alții, noi ”salvăm planeta” de ticăloșii de vânători. Noi nu trebuie să gospodărim, la noi totul se autoreglează, la noi oamenii sunt supercivilizați, nu poluează, nu interferează cu mediul.

Ar fi fost mult mai simplu să aplicăm legile, care există și sunt foarte bune și pot regla ele orice neregulă. Noi preferăm să plătim toate structurile de control care nu-și fac treaba cum trebuie și să renunțăm în același timp la tot ce înseamnă profesionalism și implicare în domeniu, la exploatarea rațională și sustenabilă a resursei, lăsând lucrurile să se întâmple oricum, în zona gri de regulă, sperând că dacă nu vedem, lucrurile rele nu se întâmplă.

Urșii s-au înmulțit în ultimii ani, treptat, Dumnezeu știe câți sunt braconați, iar opinia publică neinstruită și neinformată preferă să creadă că e din cauză că ”se defrișează ilegal” pădurile patriei și, nemaiavând lemne să mănânce, urșii invadează localitățile. Ok, așa o fi, vom vedea după ce mai trec niște ani, deși eu știu că urșii sunt teritoriali, că dominanții urmăresc împerecherea, că tinerii fug de ei iar femelele la fel, pentru că altfel încearcă să le omoare puii, să le determine să intre în călduri mai repede decât le e sorocul.

După adoptarea unui plan de management la nivel național pentru ursul brun, s-a adoptat și unul pentru lup. Altă specie protejată, care nu produce nimic, nu vede nimeni lupii prin păduri, dar ei trebuie lăsați să trăiască și să facă ce vor așa, fără dușmani naturali pentru că vai, am văzut în uichend unii filmați de cineva pasionat și uite cât sunt de frumoși, suuuuper!

Și gata, nu mai vorbim despre ei, ne vedem de treburile noastre, mândri că am contribuit eventual cu o semnătură pe o petiție online, și uităm pentru o vreme, natura e protejată, nu-i așa, se autoreglează, am salvat-o.

Nu-i așa și uite de ce, spre exemplu:

Planul de management pentru lup tinde să determine guvernanții să reducă treptat cotele de recoltă la cerb comun și la căprior. Chipurile ca să nu le împuște ticăloșii de vânători, să rămână mai multe și să aibă și lupii de unde să-și ia porția.

Capra neagră vor s-o interzică pentru că sunt unii care știu ei, e monument al naturii. Nu, nu e, nu mai e de prin anii 50, au fost repopulate între timp toate masivele muntoase importante și acuma doar trebuie păzite de braconieri, populația e viguroasă, avem trofee foarte bune, dovada unui habitat bun și a unei gospodăriri corespunzătoare (teorii valabile oriunde, mai puțin la noi).

Iar lupii trebuie să mănânce, sărăcuții. Dar, culmea, ai dreq, nu mănâncă legume! Mănâncă dăcât carne. Multă. Dacă ne luăm după studii americane, un lup omoară, animale într-un an care însumează 3 tone. De băscuță. Anual, pentru fiecare lup.

Ne pasă ? Nu ne pasă. Vânătorii ăștia, ticăloșii, măcelăresc totul. (Nu se gândește nimeni că ei sunt primii interesați să aibă cât mai mult, primii interesați de pază, de echilibru).

Lupul are în dietă 65-70% mistreț, 15% cerb, căprior, 15% câini.

Ghici ce? În 2018 apare în România pesta porcină africană. Majoritatea, dacă nu toți medicii veterinari, consideră iar că omul nu face parte din peisaj și că virusul e răspândit de porcii de mistreți. Înainte să moară, pentru că virusul e letal pentru aproape 100% tot ce înseamnă porc. Brusc, vânătorii sunt importanți, li se dau termene și de data asta nu mai sunt măcelari, e invers acuma, trebuie să împuște cât de mulți mistreți, să reducă drastic densitatea, să țină sub control virusul. Oamenii care cumpără porci de prin târguri, le mor și-i aruncă prin pădure, sau dau de mâncare la porcul din coteț resturi de la unul deja sacrificat (virusul nu are treabă cu omul, carnea se poate mânca fără probleme), nu se iau în calcul. Mistrețul e vinovat. Și trebuie exterminat. Contează numai fermele de porci, unde e atât de simplu de luat măsurile profilactice, nu trebuie exterminat mistrețul și deteriorat echilibrul din pădure, dar nimeni nu ascultă pe cei care mai știu câte ceva și strigă lucrurile astea.

Așa că după doi ani de tocat la ei, ce s-a întâmplat ? Am revenit la densitatea de acum 20 de ani, toată munca s-a dus dreaq. Sunt zone unde nu mai vezi urmă de mistreț. Între timp însă lupii s-a înmulțit, după Ceaușescu nu a mai tocat nimeni la ăștia. Și cea mai mare problemă este că nu mai au principalul fel de mâncare la masă, porcul de mistreț.

Așa că de două luni încoace lupii au dat iama în cerbi, fără să țină seama de sex sau vârstă. Nu mai sunt ”sanitarii pădurii”, execută tot, la rând. Au făcut-o și iarna trecută, dar anul ăsta au început chiar din septembrie, ca niciodată. Așa că noi, vânătorii ticăloși, în primul rând ezităm să recoltăm și micuța cotă pe care o avem, deși e obligatoriu de realizat după lege, dar măcar noi să fim mai blânzi cu cerbii, iar în al doilea rând ne temem că în ritmul ăsta rămânem fără mistreț, cerb, căprior în scurt timp.

După asta lupii vor pleca și ei, spre alte zări, unde vor găsi de mâncare…

Verzii au fost fericiți în Germania că în ultimii 15 ani au ajuns și s-au întins și s-au înmulțit lupii și la ei. Reintroducere, biodiversitate, ce frumos, etc.

Anul ăsta deja în Germania se pușcă lupi legal, au văzut ce pagube pot face și nu vor să aștepte ca noi până se subțiază efectivele prea tare.

Și ca să nu mai vină nici bani de afară, avem și Covid, nu e vina nimănui, sau o fi, cine știe, așa că nemții nu mai vin la vânătoare pentru o vreme...

Urmează punerea pe butuci, ușor ușor, a managementului forestier românesc ?

Iar eu, după 25 de ani de management cinegetic cu rezultate în direcția cea bună, am senzația că profesional m-am agitat degeaba, că lucrurile se destramă. Viitorul, dacă ne lasă sănătoși, ne va arăta cât de mult sau de puțin deplasat sunt eu cu acest text.

Eu o să-mi văd de treabă în continuare și sper că doar vorbesc prostii în vremea covidului și că totul va fi bine. Pentru că mi-ar plăcea să cred că n-am frecat menta degeaba în viața asta, că am făcut ceva bun, care va conta, măcar puțin de tot.

Probabil că noi, bărbați destonici, (ca, de exemplu, Shogun) o vom lua de la capăt. 

Întrebare universal valabilă în țara asta: De ce ? 

Răspunsul cel trist : Pentru că putem.

 

Dragoste în vremea COVID-ului 19

Stau în scutece, e miezul nopții, ”Românii au talent” s-a terminat, nu m-am uitat azi, dar mă întreb ce vor face cu semifinalele, după ce termină cu emisiunile înregistrate și puricate. Vor evolua fără public, la distanță de doi metri între protagoniști și cu măști ? Se vor amâna pentru 2021, după modelul turneului final la CE de fotbal ?

Acum fix o lună glumeam despre toate astea. 

Nu e război, dar a venit un virus peste noi și ne-a băgat în boale, ca să zic așa.

Pe 12 martie am dat mâna ultima dată cu cineva, pe 12 martie mi-am îmbrățișat mama de 75 de ani, tatăl de 80 de ani. De atunci încoace nu mai am curaj. Mă port cu mănuși adică, stau la doi metri de oricine, inclusiv de copilul meu, doar fimeia me are green card, no matter what.

Am câteva zile de când încerc să mă obișnuiesc să stau cu masca pe nas când ies. o vreme am zis că n-o pot suporta.

Contează. Când stai cu mască și cu mănuși ai tendința să-ți iei seama de fiecare dată când vrei să bagi un deget în gură, să te scarpini la rădăcina nasului, să-ți îmbrățișezi fața cu mâna. Mâ întreb ce fac cei obișnuiți să-și roadă unghiile. Unii cu furie, am văzut eu.

Am avut o perioadă de paranoia. Mă gândesc la părinții mei, care locuiesc la 30 de metri de noi, în casa vecină, cum că nu mai am curaj să le intru în casă, să-i îmbrățișez, să-i pup. Am stat și am lucrat de acasă câteva zile, de frică să nu le aduc virusul.

Nu merge la nesfârșit.

Sunt sănătoși, dar nu e de riscat, de verificat. Le-am dat interdicție să iasă, le facem noi cumpărăturile, ei își văd de viața lor în grădină, în curte, în casă, vorbim pe afară, păstrez distanța de 2 metri, dezinfectez cât pot de bine tot ce le duc.

Foarte aiurea. Ce să fac ? I-aș mai lua în brațe, dar mi-e frică să nu le fac rău. Nu-mi pasă de mine, îmi pasă de ei. 

Ei spun că nu le pasă de ei, le pasă de noi.

Am început, zic, să ies. Nu aiurea, la birou, la treabă. Să mă obișnuiesc cu mănuși, dezinfectant, pulverizator cu spirt după mine, măști, șervețele umede. Să completez declarația respectivă.

Trebuie să merg la job în unele zile. Se reduc veniturile, ne bucurăm deja că avem speranța că intră ceva în cont, mai devreme sau mai târziu. Sperăm să nu dureze prea mult situația asta. 

Scenariul optimist oficial este că până la sfârșitul lui mai se ridică starea de urgență, scenariul rezervat (ca să nu folosim cuvântul pesimist) este că ține până vine toamna.

Planeta începe să respire, se spune, iar noi nu ne dăm seama încă, dar începem să ne transformăm în ceea ce ar fi trebuit să fim de multă vreme, sau din totdeauna.

Nu se simte mare lucru, e ca o vacanță în care nu e prea cald, nu putem merge la mare, și nici nu prea avem bani de city break – uri. Deocamdată. Vor veni cu siguranță și vremuri în care o să ne bucurăm că avem ce pune pe masă, că nu a intrat nimeni peste noi în casă. Să sperăm că nu, totuși.

Eu unul n-am apucat să mă tund înainte de. Experimentez perioada studenției, dăcât cu mai puțin păr pe cap și mai mult în urechi. Tentative, cel puțin. Alunecări de teren îmi spun, mă consolez.

Nu mi-am reparat balconul. Îmi putrezește poarta. Oare cum fac să-mi rezolv de lemne de foc pentru la iarnă ?

Cam astea sunt problemele momentului. sper să rămânem cu din astea.

Deocamdată stăm la țară, mai avem ceva făină, murături, cartofi, câteva găini, ouă dă țăran. În sat la noi mai e o vacă, am abonament periodic la lapte adevărat. Am prieteni în Ardeal, am deci rezervă de pălincă, din Maramu până la Timiș – Caraș. Sunt moldovean, deci am rezervă de vin. Streșinică după definiție, ananas aromat și rubiniu, chestii, socoteli.

Dacă pandemia își reglează problemele repede cu omenirea și cu planeta, revenim la viață în mod rezonabil. Dacă se încăpățânează s-o lungească, aud cum că economia mondială va avea de suferit, vine oarece criză economică. Am văzut azi un post pe FB foarte mișto, care spune că uite, oamenii cumpără strictul necesar și din cauza asta totul se va prăbuși în curând.

Adio deci, probabil, consumerismului. Cel puțin pentru o vreme.

De regulă, când vine criza economică, de orice fel, lucrurile ajung să-și revină după o vreme, cu mențiunea că nimic nu va mai fi la fel. 

Totul se schimbă ireversibil.

Ca să n-o mai lungesc cu aceată analiză morbidă, în concluzie, aș zice următoarele:

1. Nu e de uitat la tv. Informările scurte înseamnă sănătate și viață lungă pentru creier, moral, lingurică. Mass media bagă toxine în noi mai ceva ca virusul.

2. Mănânc de toate, am renunțat la dietă, pe principiul scenariului apocaliptic: dau frâu liber poftelor, cât mai pot. Dacă totul se termină cu bine, adică repede, trec la dieta obișnuită. Dacă virusul insistă să bruieze lumea, va veni inevitabil o vreme cu greutăți financiare, penurie de alimente, oarece isterie. Atunci, vorba cântecului, ”cei grași vor slăbi, cei slabi vor muri”. A se citi ca un fel de pamflet, ca o ironie amară și nicidecum ca o predicție neagră.

3. Sunt optimist, pozitiv moral (nu viral, sper), mă păzesc de infectare cât pot, nu vreau să fiu nici victimă nici vector, îmi văd de treabă cât pot de bine, așa cum ar trebui să facă fiecare în dreptul lui, ca să nu lăsăm să se prăbușească totul, și mă rog pentru mine, noi, părinți, familie, prieteni, amici, dușmani, necunoscuți, pentru toată lumea, să nu ajungă nimeni prin spitale, să respire fiecare normal, cu plămânii proprii, să ajungem iar la vremurile în care ne planificăm vacanțe, șprițuri, aventuri, mese în familie de sărbători.

4. Și cel mai important, sau la fel de important, sau pur și simplu important: sex, amor, iubire. Nu contează numărul, contează frecvența. Trust me: este esențial pentru imunitate. Plus muzică, e vremea audițiilor în sfârșit, lectură, e vremea să citim ce n-am avut timp o viață, comunicare, e vremea să vorbim toate cele nevorbite, iubire, e vremea să curățăm rugina de pe scule.😉

Părerea mea.

Dacă pot să spun așa și, uite, că pot.

Caprele negre și protecția

Capra neagră nu interesează pe nimeni până nu se aduce vorba despre ea.  La fel cocoșul de munte. La fel lupul.  

Capra neagră e o specie din fauna sălbatică a României, la fel ca și celelalte. Statutul de monument al naturii nu-l mai are de prin anii 50. Până prin anii 80 s-au repopulat toate masivele muntoase importante, de către silvicultori sau de vânători, și acum există nuclee viguroase peste tot în România.

Când se ridică întrebarea sau inițiativa unora de a "proteja", toată lumea va spune da. Apoi fiecare își va vedea de treaba lui,  fără să mai piardă vremea cu subiectul. 
Iar capra neagră,  sau lupul,  sau ursul,  sau cocoșul de munte, vor fi specii ocrotite. 
Pe hârtie. La îndemână braconierilor. 

De fapt vorbim despre resurse. 

Biodiversitatea cu care România se laudă se datorează în ceea mai mare parte eforturilor și priceperii vânătorilor și silvicultorilor, cel puțin în ultimii 60 de ani.
Acuma,  deodată,  ei sunt văzuți ca o castă de hoți și de măcelari sângerosi. Aproape nimeni în mediul on line nu mai are încredere în oamenii ăștia.  Nu le cere nimeni părerea când se iau decizii importante pentru viitorul faunei.
Avem deja interdicție la vânătoarea de cocoș de munte,  râs,  urs,  lup, și acuma urmează capra neagră. Toate doar în ultimii 10 ani. 
Avem un virus,  pestă porcină africană,  din cauza căruia populația de mistreți,  alături de tradiția creșterii porcilor domestici în gospodării, sunt decimate treptat.
Carnivorele vor micșora populațiile de cerb și căprior,  în zonele de munte și de dealuri inalte,  în lipsa principalului aliment: mistrețul. 

Vor urma în scurt timp restricții la vânarea acestor specii. 
Peste niște ani,  România riscă să rămână țara câinilor hoinari, a urșilor de tomberon.

România renunță fără regrete, inconștientă, la statutul de "paradis al vânătorilor", adică la mândria de a avea cea mai completă și complexă biodiversitate din Europa, cele mai viguroase populatii de animale, cele mai valoroase trofee.

 
Să dea Dumnezeu să n-am dreptate. 

Nu sunt vânător,  dar lucrez în domeniu, cu oamenii ăștia, sunt în miezul lucrurilor din 1996. Știu ce cheltuieli presupune managementul cinegetic în zona de munte și de deal. Minim 20000 euro pe an la fiecare 10000 ha. Știu ce eforturi și ce riscuri implică meseria asta. Pentru a păzi,  pentru a monitoriza, pentru a menține în teren ceea ce ne dorim cu toții. E o știință și o pasiune și o boală grea și e la îndemâna a foarte puțini.

Protecția nu salvează resursa. 

Protecția nu oferă banii necesari ocrotirii acestor animale. 

Protecția nu oferă hrana complementară necesară în anumite perioade.

 
Numai cine nu cunoaște meseria asta poate crede că natura rezolvă problemele astea. 
Ar fi așa, poate, în lipsa speciei noastre. Noi suntem aici însă și ne băgăm nasul, iar natura nu mai e de capul ei.

Oamenii au culturi agricole care au nevoie de despăgubiri și chiar de control numeric al sălbătăciunilor sau păsărilor cerului prin vânătoare, atunci când pagubele sunt peste măsură. 

Oamenii au încă vite care trebuie despăgubite după atacurile carnivorelor. 

Oamenii au porniri atavice, au arme clandestine sau cu acte,  au pofte și nevoie de adrenalina și fac prostii, adică braconeaza. Uneori chiar de foame. 

Deci, vrând nevrând, oamenii se bagă.

Jertfa controlată prin vânătoare a unor exemplare de trofeu,  vândute pe bani multi,  aduce cele necesare adevăraților ocrotitori,  vânătorii, pentru a-și face treaba ca lumea.
Ei sunt primii care vor să aibă mai multe animale în teren,  mai viguroase,  mai sănătoase,  cu trofee mai bune,  care se obțin doar la vârste înaintate. 
Microbul există la o parte dintre semenii noștri și,  vrem nu vrem,  ei vor vâna, cu voie sau fără voie. 

De aia sunt interesați vânătorii să aibă animale multe în teren, să aibă de unde alege, să-și domolească arderile interne care-i scoală noaptea din pat, pentru că oricum nu vor pușca orice, vor căuta trofee sau selecție. Cine nu face așa nu e vânător, e braconier, cu sau fără acte. 

Protecția pe hârtie nu le garantează viața animalele protejate.  Din păcate soluția,  demonstrată de nații mult în fața noastră,  este vânătoarea comercială. 
Germania,  Austria,  Franța,  Ungaria,  au o industrie prosperă din vânătoare,  în folosul animalelor și al multor categorii de oameni.  Bulgaria,  Slovenia,  Croația,  Slovacia, vânează urs. Nicăieri nu e interzisă vânătoarea la capre negre. Toate țările astea colcăie de mistreți, căpriori, cerbi, capre negre, mufloni, iepuri, fazani. Peste tot se combat vulpile, șacalii, câinii hoinari, tocmai ca să poată colcăi celelalte.
Toți banii din vânătoare intră în țările respective, la stat sau la privat, nu contează (intră, nu ies),  în folosul animalelor sălbatice și al comunităților locale. 

În Africa, în Botswana, au redeschis vânătoarea controlată la elefant, după cinci ani de restricții, după ce au ajuns la fundul sacului, nu mai aveau bani să-i grijească, să-i păzească de braconieri. Un elefant bătrân care moare pe bani aduce resurse pentru paza celorlalți. Iar carnea, câteva tone, aduce bucurie comunităților locale, hrănește pentru o vreme câte un sat întreg. În Namibia un parc național a făcut același lucru, în 2007.

Asta nu înțeleg și nu realizează oamenii care semnează petiții pe net,  trăind de regulă între betoane, amăgiți de diverse grupări că protecția e soluția. 
Nu cred că oamenii ăia își iubesc cu adevărat țara și tradițiile, deși probabil ei o cred din totul sufletul. 
Poate nu au timp. 

 Mă doare că nu sunt întrebați cei care știu câte ceva atunci când se iau astfel de decizii,  cu impact pe termen lung. 

Prohibiția în SUA, acum 100 de ani,  a văduvit statul de sume importante,  pentru câțiva ani,  nu a rezolvat problema,  în nici un fel,  și doar a creat condiții pentru că mafia să se dezvolte,  nenorocind o grămadă de oameni. Soluția s-a dovedit a fi exploatarea rațională a resursei/viciului. 

Într-un alt fel,  dar la fel,  se întâmplă acum la noi.  Resursa nu e exploatată rațional,  ne amăgim că salvăm planeta, lăsăm porți deschise braconajului,  ăia pușcă bucuroși tot ce văd,  femele gestante, tineret,  orice,  mai ales pentru friptură, interesul pentru pază scade din lipsa de finanțe și de motivare, se pierd bani,  toată lumea pierde de fapt,  indiferent ce-și imaginează unii.

Punct.

Oarece considerații despre managementul cinegetic în contextul iubirii de natură a românului mileniului 3

Despre managementul unui fond cinegetic în cuvinte cât mai simple

Insist în naivitatea și încăpățânarea mea să explic niște lucruri, din punctul de vedere al unuia care are o diplomă și care lucrează în domeniu de 25 de ani, celor care cred că știu mai bine doar prin prisma emoțiilor care-i traversează, pe majoritatea în mod pasager, atunci când se mai rup de ritmul amețitor în care-și trăiesc viața, de regulă printre betoane, sticlă, CO2 și mâncare semipreparată, de-a gata.

Teritoriul României este împărțit în tot felul de felii, mai mult sau mai puțin oficial: regiuni geografice, județe, unități administrativ -teritoriale (municipii, orașe sau comune), zone de relief, păduri, pășuni, ape, teren agricol, etc.

Foarte oficială este și împărțirea teritoriului fiecărui județ în fonduri cinegetice. Până în 2008 se chemau fonduri de vânătoare. După lege, suprafețele minime pentru fondurile cinegetice sunt de minim 10000 ha la munte, 7000 la deal și 5000 ha la câmpie, delimitate natural în așa fel încât să asigure o cât mai mare stabilitate pentru animalele și păsările sălbatice aparținând zonei și pentru a putea fi gestionate coerent de o structură legal constituită în acest scop și licențiată de minister. Aici sunt terenuri cu păduri, pășuni, livezi, vii, culturi agricole, străbătute de ape și de drumuri și de linii electrice și cu localități mai multe sau mai puține.

Românul este frate cu codrul de sute de ani, așa că nu mai putem avea pretenția acuma, în mileniul trei, să-l dăm afară din niște zone ca să nu mai deranjeze mersul netulburat al celor naturale, doar pentru că așa visează unii. Trebuie să pornim din start de la premiza că biodiversitatea se mănâncă la noi la pachet cu ceva semne de antropizare (activități umane adică) oriunde aruncăm cu privirea sau cu gândul sau cu dorințele noastre de intimitate absolută în mijlocul naturii.

Nu mai e intimitate nicăieri, nici pe plaja pe care o credem pustie, nici în cele mai îndepărtate cotloane ale pădurii, nu prea mai avem șansa la o giugiuleală nevinovată într-o zi însorită. Nu mai zic de ideea de amor liber în natură. Peste tot avem o probabilitate extrem de ridicată, într-o astfel de tentativă, să dea peste noi altcineva, bipede locale, care au treabă prin zonă.

Iar asta nu e altceva decât antropizare, și mai multe nu, lucru pe care trebuie doar să-l conștientizăm.

În acest context trebuie să privim felul în care e de datoria noastră să avem grijă de fauna sălbatică, acele specii de animale și de păsări considerate conform legii ca fiind de interes cinegetic.

Acuma, avem de-a face cu două categorii de specii de faună sălbatică și cu cel puțin două categorii de oameni, adică:

Speciile sunt grupate în două anexe la legea vânătorii, și anume cele care au sezon de vânătoare și dintre care se pot vâna unele exemplare, în anumite condiții, și cele considerate specii protejate.

Printre oameni sunt o dată unii care au în sânge, în ADN, rămășițe ale informației genetice ancestrale, de pe vremea când oamenii erau doar vânători culegători, înainte să descopere agricultura și să domesticească animalele. Apoi sunt ceilalți, mai multe categorii, dar care au toți în comun absența acestor simțăminte.

Primii sunt mai puțini, e clar, și trăiesc în marea majoritate mai aproape de natură, adică în comunitățile mai mici, indiferent de forma de relief. Ceilalți sunt mulți, majoritatea cantonați în marile aglomerări urbane, influențați în modul de a vedea lumea înconjurătoare mai degrabă de mass media, de curentele la modă, privind natura ca pe un refugiu de uichend sau de vacanță, de regulă la munte, în cel mai bun caz cu rucsac în spate și eventual câinele nelipsit românului (că doar n-or face turism și drumeții în inima Bărăganului sau pe dealurile Vasluiului, deși avem și acolo de-a face cu faună sălbatică de tot felul), de multe ori zgribuliți la gura sobei sau înfofoliți în pături, căutând wi-fi free.

Ca să nu-mi dau eu cu părerea, pun aici un copy/paste dintr-un articol din Revista Carpații, 1939, în care se încearcă o definiție cât de cât a ce înseamnă vânătoare, chestia care în ziua de azi se cheamă ”management cinegetic”

DATINI VÂNĂTORESTI

Revista Carpatii – nr 12 an 1939

Mulţi au încercat să dea definiţia vânătoarei. Oameni plini de învăţături culese de prin cărţi, alţii înţelepţi cu adevărat cu toate că nu şi-au petrecut viaţa în biblioteci, au căutat miezul acestei îndeletniciri, care din vremea leagănului omenimei până azi a rămas statornică. Chiar dacă s'ar admite în asemenea materie rostul defini-ţiilor scolastice, formula la care se ajunge cu greu va putea fi corectă şi mai ales complectă. Definiţia va oglindi totdeauna un punct de vedere personal, care denaturează.
Un economist va vedea în vânătoare numai decât ocupaţia, care produce valori şi va fi înclinat să pironească alături de definiţia „economică" tabloul de credit şi debit, din care apoi să scoată îndreptăţirea la existenţă sau sentinţa de moarte a vânătoarei.
Sportivul se va gândi la exerciţiile fizice şi la îndemânările de tir.
Cel bucuros de hoinăreală, turistul, va vedea în vânătoare în prim rând pretextul plimbărilor prin locuri frumoase.
Alţii vor socoti vânătoarea ca o atavică pornire brutală de a sângera fiinţe;
Alţii o vor cobora doar ceva mai sus decât meseria de casap.
Vom găsi pe unii, care socot esenţial pentru vânătoare ocrotirea, prăsirea vietăţilor sălbatece, iar vânătoarea în sine doar o măsură de rărire necesară sau un seceriş în holdă coaptă.
Mi se pare, că toate aceste puncte de privire neglijează esenţialul: partea sufletească.
Intr'adevăr, vânătoarea produce valori, îţi dă prilej de turism, de exerciţiu, de tir, te obligă să fii ocrotitor dar ceeace este de frunte în această îndeletnicire e altceva.
E întoarcerea la obârşiile noastre, e revenirea — pe cât ni-o mai îngădue ziua de azi — în lumea primitivă de unde am pornit odinioară, e manifestarea legăturei strânse pe care o cere firea noastră cu lucrurile şi cu orânduelile Naturei.
E înapoiarea rândunicei subt straşina de pae a casei ţărăneşti, după ce a fost silită să treacă în ţări depărtate, mai calde, mai îmbelşugate, dar care nu o chiamă fără să i se poată împotrivi, cum o face streşina de pae în care a văzut lumina.
Sâmburele pasiunei vânătoreşti e ceva spiritual: misterioasa legătură care ne împreunează, ne face să fim una cu Natura, nemărginită în întindere, nemărginită în vreme. Vânătorii nu sunt ceeace se chiamă „iubitori ai Naturei", sau „admiratori ai Naturei".
Ei sunt copleşiţi de ceva mai puternic, mai adânc: de instinctul aparţinerii lor în enormul angrenaj al Naturei. De aici toate mulţumirile vânătorilor, de aici iertarea durerilor pe care le pricinuesc ei.

Urmări ale acestui sâmbure spiritual găsim nenumărate, cu toate că vremile noui au alterat adeseori rosturile.

În ziua de azi, managementul cinegetic are de-a face cu faptul pe care l-am trâmbițat deci câteva paragrafe mai sus, și anume că specia umană a decis să nu se sinucidă în grup, prin urmare trebuie să înțelegem că nu prea mai sunt locuri pe planetă unde natura își face de cap așa cum știa ea înainte de a ne băga noi în ecuație.

Suntem în ecuație.

România s-a grăbit în ultimii 20 de ani să declare tot felul de situri Natura 2000, să delimiteze arii protejate de toate felurile și din toate categoriile. Unele dintre ele s-au dovedit ulterior piedici în calea unor proiecte de dezvoltare a zonelor respective din punct de vedere industrial, turistic, etc., ajungându-se în final, ca peste tot în țară, la compromisul de tip ciorbă de potroace românească. Adică unii ar vrea să ducă țara pe înalte culmi ale progresului și civilizației, multilateral dezvoltată și blablabla, în timp ce marea majoritate știu ce nu e voie, că nu e voie, ce e ocrotit, că e totul ocrotit, adică nu se face nici una nici cealaltă cum trebuie.

Ce vreau să spun este că ideea de dragoste pentru natură este greșit prezentată maselor largi și foarte greșit înțeleasă de omul care are de lucru pe la oraș, pe la birou, printre betoane. După intrarea în EU contextul este următorul:

Până acum 100 de ani, civilizațiile vestice au vânat într-un fel sau altul, motivat de creșterea vacilor care fac brânză roz și a oilor și caprelor care fac lactate verzi albăstrui, cam tot ce înseamnă carnivore, adică urși, lupi, râși și chiar pisicile sălbatice. Antropizarea, industrializarea, creșterea intensivă a animalelor, naiba știe, cert este că doar Alpii Dinarici și mai ales Carpații au rămas în Europa cu de toate.

Cum necum, în Croația, Slovenia, Slovacia și mai ales în Carpații românești am avut de toate și încă avem de toate. Românul frate cu codrul, nu ? Culmea, sărăcia și înapoierea de pe la noi a determinat mai degrabă pe români decât pe cei din Alpi să braconeze de foame, plus că păstoritul e ceva specific nouă, iar văratul în vârf de munte cu oile dă mână liberă ciobanilor să pună lațuri, capcane, să ascundă puști sau oameni cu puști. Unii dintre ei, nu toți.

Da, da.

Au trecut războaie pe aici, apoi rușii s-au răzbunat pe noi și ne-au jumulit munții de cele mai bune păduri până câțiva ani după moartea lui Stalin, în special Carpații Orientali. Munții Vrancei erau o jale la un moment dat. Și nu numai. Toți versanții ușor accesibili și cu păduri de calitate au fost defrișați.

Aia a fost defrișare și atunci s-a întâmplat pentru ultima dată, inconștienților care vă lăsați manipulați de unii ale căror interese nu le cunoaștem, dar care nu se gândesc la voi și la viitorul vostru, cu siguranță.

Totuși așa proști, hoți, perverși cum eram noi ca popor, ca efect al orânduirii comuniste asupra minților, sufletelor, deprinderilor și sufletelor oamenilor, la sfârșitul anilor 80 aveam o țară care colcăia de cerbi, căpriori, urși, lupi, mistreți, iepuri, cerbi lopătari, capre negre, fazani, cocoși de munte, indiferent de zona de relief. Fără fonduri și bune intenții europene.

Normal că în ultimii 30 de ani accesul în toate zonele, banii, fițele, evoluția sculelor, orgoliile și snobismul a făcut pe mulți să-și ia permisul de vânătoare și să pretindă că sunt vânători. S-au dus și ei duminica la pușcat un porc, un iepure, un fazan. Au dat și într-un căprior, cerb lopătar, un cerb comun, o capră neagră, poate chiar un urs. Anii 90 au fost … ”de tranziție”.

Privatizarea și-a întins tentaculele și în domeniul ăsta, al managementului cinegetic, adică al gestionării fondurilor cinegetice în folos dublu, al gestionarului și al posterității. Încet încet statul a rămas să controleze undeva la 12,5 % din teritoriul național în ce privește aceste aspecte, diferența fiind sub controlul asociațiilor legale de vânători cu acte în regulă, licențiate de ministerul de resort, care este când cel a apelor și pădurilor, când cel al mediului, apelor și pădurilor.

Un astfel de gestionar, că e la stat sau e particular, trebuie să mențină cel puțin la așa numitul nivel optim efectivele fiecărei specii de pe fondul cinegetic pe care-l are în grijă prin contract cu statul, nivel care este calculat după niște reguli clare. Anual face numărătoarea în anumite perioade, caracteristice fiecărei specii și primăvara, prin martie, după centralizări, știe cam ce are în teren. Dacă, de exemplu, are mistreți la nivelul optim sau peste, sau chiar puțin sub optim, poate cere o anumită cotă de recoltă. O primește și în următorul sezon de vânătoare, care ține fix un an calendaristic, dar măsurat între 15 mai și 14 mai al anului următor poate să împuște mistreții ăia, în anumite condiții, după anumite reguli. La fel la cerb, căprior, iepuri , fazani, capre negre.

Ca să fie totul ok în teren trebuie să pună în timpul anului, în funcție de zona de relief, expoziție, altitudine, precipitații, etc., niște cantități de hrană care se cheamă complementară, adică vine în completarea hranei pe care o oferă terenul respectiv, hrana naturală adică. Dacă e teren agricol, e simplu, animalele au de mâncare cam de toate, eventual mai puțin iarna, dar numărul lor trebuie ținut în anumite limite pentru că produc pagube în agricultură și agricultorii, bineînțeles, plâng și vor despăgubiri sau vânătoare pentru reducerea numerică a unor specii. Dacă e munte, oferta e mai slabă. Fagul produce jir odată la 3-4 ani, stejarul ghindă cam la fel, dar dacă sunt ani fără din astea e mai greu. Zmeura, murele, etc., deși unii vorbesc tâmpenii cum că le colectăm noi și animalele săracele vin prin sat din cauza asta, chiar dacă le-am lăsa lor pe toate, au o durată de viață scurtă, de două trei săptămâni, depinde cât de rece și de ploioasă e vara la munte. Iar cerbii sau mistreții nu sunt ca veverițele sau hârciogii, după părerea mea, adică nu am găsit nicăieri depozite de papa bun făcute de ei pentru iarnă. Urșii cel puțin bagă tot ce găsesc, inclusiv fructe de prin sate, și merg la somn, dacă iarna e grea și fără jir și ghindă.

Așa că trebuie să le punem noi și furaje fibroase, și ceva porumb sau concentrate, și ceva suculente (sfeclă, mere, siloz, etc.). Sunt multe situații în ziua de azi când și la stat și la privat se administreză tone sau zeci de tone de furaje de tot felul pe un fond cu suprafața de 5, 7 sau 10000 de hectare.

Da, dacă nu le punem nu mor de foame. E adevărat, cam orice ar fi. Doar că le lipsesc anumite substanțe în unele zone, necesare creșterii puilor sau pregătirii pentru iarna ce urmează. Și atunci migrează, le slăbește imunitatea, se umplu de paraziți, unele exemplare se jigăresc, trofeele sunt vai de mama lor, apar epizootiile, cum se numesc bolile contagioase la animalele sălbatice. Ce să mănânce cerbii într-o zonă de munte numai cu molidișuri ? Sau mistreții ?

Apoi, poporul român mai are o problemă care-l diferențiază de toate celelalte popoare ale Europei: lasă câinii hoinari să perpetueze. La fel era acum 200 de ani, la fel e în ziua de azi. Dacă mergi spre vest cu mașina, cum intri în Ungaria vezi pe câmpuri iepuri și căpriori și fazani. La greu. Dincoace de graniță, de parcă știu unde e linia imaginară sau gardul, România colcăie de câini hoinari. Pe câmpuri, în păduri, în orașe. La 1800 spun cronicarii că Bucureștiul avea 200000 de locuitori și cam 100000 de câini.

Sună cunoscut ? Câini ăștia, nevinovați, dar nesterilizați, colectați din orașe și aruncați noaptea pe furiș pe câmpuri sau în păduri, de 25 de ani încoace, trebuie să mănânce. Mulți capătă comportament de lupi, se asociază și vânează în haite. Sunt păsări care cuibăresc pe pământ. Sunt iepuri care fac pui pe pământ. Sunt căpriori care fată în luna iunie prin lanuri de grâu. Sunt scroafe de mistreț care fată rin martie în pădure sau prin stufărișuri. În Europa toți agricultorii care fac ierbicidări sau recoltări mecanizate ale culturilor au grijă de aspectele astea, iar vânătorii supraveghează totul. La Romania se face agricultură intensivă, fără perdele sau benzi de protecție, atât de utile speciilor pe care tocmai le-am pomenit, fără a le băga de seamă de regulă și, pe lângă bucuriile astea, câmpurile sunt pline de câini. Nevinovați, de acord, dar și nesterilizați. Legea vânătorii permite și chiar cere vânătorilor să facă acțiuni de combatere, să țină sub control numărul răpitoarelor, adică vulpi, câini hoinari, pisici sălbăticite, toate putând fi pușcate în anumite condiții.

Deci care sunt grijile vânătorilor ? Să asigure animalelor sălbatice din terenurile aflate în grija lor trei lucruri: hrană, liniște și adăpost.

Asta presupune că ei trebuie să fie în teren permanent, să le cunoască ofurile, să le dea ce trebuie.

Desigur, treaba asta implică diverse cheltuieli, timp, eforturi. Unii au o meserie din asta, și e o meserie frumoasă.

Ce vor vânătorii ? Vor bucuria unei ieșiri în natură, vor confruntarea cu sălbăticiunile, vor povestea recoltării unui trofeu deosebit, ca măsură a gospodăririi corecte, ca răsplată eforturilor depuse pentru ca totul să fie cum trebuie. Împușcă un mascul după apogeu sau în regres, de cerb sau de căprior. Împușcă niște mistreți pentru control numeric, pentru ca pagubele în porumb să nu fie prea mari, cu grijă să menajeze scroafele, care trebuie să facă iar și iar purcei. Se bucură să pună pe perete un trofeu și să țină mintea povestea felului în care a fost mai abil ca animalul respectiv și l-a doborât. Și, în semn de respect, îl mănâncă. Nu e carne de la fermă, îndopată cu hormoni și concentrate, nu are adrenalina animalului crescut captiv și sacrificat ca la Auschwitz. E naturală. Se pușcă de regulă exemplare cu probleme vizibile sau masculi bătrâni: cerbi peste 10 ani, mistreți și căpriori peste 5 ani.

Cine zice că e vânător și face altfel, ăla nu e vânător, e braconier, e o măsea stricată.

Unii spun că protecția totală e soluția , de la adăpostul laptopurilor, betoanelor, promisiunilor altor zâmbăreți care îi asigură că au ei grijă și bani, totul e sub control, e mai bine așa, blablabla.

Eu spun, alături de cei care au o meserie din asta și care știu cum funcționeaxă lucrurile din mijlocul evenimentelor, că avem de a face cu o resursă naturală regenerabilă, care poate și trebuie să fie exploatată rațional, în folosul ambelor părți.

Cultura vânatului, în ziua de azi, s-a dovedit a fi soluția care aduce banii necesari gestionării corecte a populațiilor la fiecare dintre specii. Vânătorul vrea să puște. Ok. Ca să puște are nevoie să fie animale în teren. Așa că va avea grijă să fie cât mai multe, ca să poată să iasă în teren mai des cu pușca. Pentru asta are nevoie de bani. De unde ? De pomană nu-i dă nimeni decât, eventual, pe termen scurt și în scop electoral. Trebuie să aibă trofee bune în teren și să aducă pe alții ca el, născuți cu virusul ăsta în sânge, dar și educați corespunzător, care să puște pe bani o parte din trofeele astea. Așa se închide cercul, așa funcționează lucrurile corect. Partea bună e că sunt destui oameni educați, cu mulți bani și cu pasiunea asta și, vrem sau nu să acceptăm lucrul ăsta, ei susțin financiar bunul mers al lucrurilor. E descoperit și pus în practică de americani. Funcționează, o întreagă industrie înflorește, cazare, masă, echipamente, taxe, joburi, implicare, să fie, să meargă roata.

Cine nu face așa se cheamă că nu e vânător, ăla e braconier.

Versiunea cealaltă este protecția totală. Dăm un ordin, sau o lege, vin niște bani, pentru o vreme, sau așa ni se spune, și totul e roz. E interzis, nu ? Ei, aflați că sunt pe lume destui oameni care abia așteaptă asta. Se deschide front de lucru pentru braconieri.

Exemplu: în România se vâna cocoșul de munte. Câtă lume știe ce e cu pasărea asta? Habar nu aveți, este ? Dar e ocrotit, vai ce bine !

Cocoșul de munte trăiește sus în munți, cuibărește pe pământ, adică ouăle și puii și chiar și găinile sunt expuse atacurilor jderilor și râsului. Se vâna în aprilie, când se împerechează, singura perioadă când poate fi văzut mai bine și se pot alege câteva exemplare de mascul bătrân pentru jertfa pe bani. Acuma nu se mai vânează. Accesul e greu, în aprilie e zăpadă sus în munte, nu prezintă interes financiar, prin urmare vânătorii au alte griji, cum ar fi pesta porcină africană de exemplu, știți ce se întâmplă ? Bucuria braconierilor. Pe ăia nu-i deranjează frigul, zăpada, etc. se duc la pușcat fără emoții, că și așa cocoșilor nu le mai are nimeni grija. Ei sunt protejați, nu-i așa, de oameni cu bani de la Bruxelles, care beau cafea duminica dimineață în București, pe terasă, privind mulțumiți spre munți, cu conștiința lucrului bun făcut.

Iar urșii, în loc să jertfească pe bani procentul decent care le menține efectivele în limite normale, bani consistenți care vin în țara asta inconștientă și amărâtă, indiferent că la stat sau la privat, mor pe degeaba în accidente de mașină sau de tren sau clandestin în lațuri prin creierii munților. Nu vin spre oameni de drag sau din cauză că nu mai e pădure, pentru simplul fapt că nu mănâncă lemn, nici din cauză că nu le mai lăsăm fructe de pădure și ciuperci - ei nu știu să facă dulceață și zacuscă, iar fructele și ciupercile alea apar și ele într-o perioadă din an destul de scurtă raportată la cele 365 de zile ale anului. Nu, ei vin pentru că sunt tot mai mulți, pentru că suprafața pe care o au la dispoziție e aceeași, nu crește, și pentru că masculii dominanți sunt teritoriali și-i fugăresc din zona lor pe cei tineri, neștiutori, blegi, sau pe ursoaicele cu pui mici, care-și apără odraslele inclusiv de masculii puternici, care dau să-i omoare pe cei mici ca să intre mami în călduri mai repede. Și atunci intră în conflict cu oamenii vrând nevrând.

Despre lupi numai de bine. Fac pagube, oricum sunt foarte greu de vânat, chiar dacă ar fi permisă vânătoarea prin toate metodele, la fel ca și râșii, nu-i vede nimeni, dar ne bucurăm ca proștii că avem mulți lupi. Sărăcuții. Știți ceva ? Lupii mănâncă doar carne, nu vor deloc legume frate. Dacă nu-i ținem numeric sub control prin vânătoare, vor hali tot ce găsesc într-o zonă, adică cerbi, mistreți, căpriori, whatever, apoi și ceva oi, capre, vaci, câini, în limita posibilităților și ofertei zonei și apoi vor pleca.

Iar noi rămânem fără de nici unele, rupți în fund, bucuroși că am ocrotit lupii, urșii, etc.

Avem cea mai complexă biodiversitate din Europa din totdeauna, și o avem așa proști cum suntem, am avut grijă cum am știut noi și ne-a ieșit mai bine ca oricărei altei țări de pe continent. Acuma, deodată, suntem niște ticăloși însetați de sânge, disperați după valută, demni de arătat cu degetul de noile generații care au reinventat biodiversitatea și norocul nostru e că sunt câțiva indivizi vocali pe posturi de televiziune importante care ne spun ce și cum trebuie făcut să fie bine.

Iar când ne vom trezi e foarte probabil că ne vom da cu pumnii în cap. Sau în altă parte, pentru cine are.

Ar trebui de reținut că nu e cazul să tot reinventăm roata, că unele lucruri funcționează bine fără ajutorul binevoitorilor. Că nimeni nu ne dă bani de frumoși ce suntem. Că braconieri există, au fost și vor fi, chiar dacă iubitorii de natură au încheiat proiectul, au luat banii și bagă capul în pământ.

Că ”protecția” fără controlul braconajului e crimă, și nimeni nu e interesat să-și riște viața pe degeaba, de dragul unor idealuri pentru care unii au luat deja banii. Că ipocrizia și prostia cresc împreună, de mână, ca buruienile.

Am maistru de vânătoare bruscat și amenințat pe bune cu moartea duminică pe înserat de niște persoane dubioase duhnind a alcool, iar organele de menținere a ordinii și toți ceilalți îl întreabă prima dată că ce căuta acolo la ora aia, de ce nu era acasă. Așa se percepe protecția și paza contra braconajului la ora asta în țara noastră, de către marea majoritate a bunilor cetățeni iubitori de natură, câini hoinari, ursuleți, iepurași și porcușori, cum spun unii mistreților în comentarii pe fb.

România, te iubesc !

Sper să nu devenim o grădină zoo pentru Europa. 

Un text pentru iubitorii de mediu, păduri, faună

Știu că pierd vremea pe textul ăsta, dar mă îmbolnăvesc văzând pe net opinii ale iubitorilor de natură când vine vorba despre felul în care sunt gospodărite pădurile și fauna cinegetică în România, așa că trăiesc totuși cu iluzia că poate măcar pentru unul doi dintre acești deținători ai adevărului absolut pot ridica niște semne de întrebare legate de subiect. Generațiile crescute între betoane, precum și oameni de toate vârstele care cred tot ce văd la televizor sau pe net, toate siroapele care diluează de multe ori realitatea în goana după senzațional sau doar după audiența de moment, cred că ei au inventat dragostea de natură și simt nevoia să-și exprime îngrijorarea legată despre râpa către care se îndreaptă atât omenirea, cât și pădurile și fauna sălbatică aparținând României. Din păcate, de cele mai multe ori, fără o minimă documentare, la cafeaua de duminică dimineață, sau în mașina care produce CO2 grămadă pe drumurile patriei, veșnic în lucru, veșnic neîncăpătoare în uichend.

Silvicultura este o știință. Cinegetica, la fel.

Oamenii folosesc produse lemnoase și mulți dintre ei le iubesc, pentru că sunt călduroase, familiare, primitoare, biodegradabile. Zic de lemnele de foc, de mobilă, din lemn masiv sau doar din plăci aglomerate din lemn (PAL), hârtie, creioane, materiale de construcție (scândură, dulapi, grinzi, căpriori, draniță, parchet, uși, ferestre, etc.), mobilier de grădină, jucării, artizanat. Toate astea sunt de preferat lucrurilor similare confecționate din plasticuri, fibră de sticlă, plexiglas, aluminiu, fier forjat, beton, cărămidă, bolțari, zgură, azbest, tablă, sticlă simplă, etc. Toate astealalte sunt reci, iar la sfârșitul duratei lor de viață primesc din partea românului, de multe ori, un șut în fund spre terenurile virane, unde stau înghesuite și poluează, pentru că la noi nu se reciclează, se poluează și atât.

Pădurea este o resursă naturală regenerabilă. Asta înseamnă că ne poate da tot ce vrem de la ea, an de an, avem suprafață destulă, dacă o gospodărim cu cap, iar ea e tot acolo, aceeași. E un proces similar cu cel din agricultură, doar că arborii se exploatează la 100-120 de ani, în timp ce porumbul o pățește anual, la fel ca cerealele, floarea soarelui, cartofii.

Legislația românească este completă și complexă și funcționează bine cel puțin de la codul silvic din 1921 încoace. Noțiunea de ”defrișare” este incompatibilă cu silvicultura românească. Defrișarea înseamnă eliminarea arboretului de pe un teren, după care terenul primește o altă destinație decât cea forestieră. Acest lucru este interzis de legislația românească și pedepsit cu ani grei de pușcărie. Presupunând chiar că silvicutorii sunt mai hoți decât alte categorii profesionale din România, asemenea lucruri nu se pot ascunde, nu are nimeni curajul să le facă, și nu se pot face decât în cârdășie cu administrația locală și cu poliția. Presupunând că undeva s-a întâmplat deja un astfel de lucru, nu există să nu fie descoperit și pedepsit mai devreme sau mai târziu, astfel de situații nu se pot ascunde, nu pot trece neobservate.

Pădurile sunt conduse de silvicultori, mai multe generații, desigur, pe o perioadă de 100-120 de ani spre așa numita ”compoziție țel”, adică un amestec de specii adaptate cel mai bine microclimatului și condițiilor staționale locale care să asigure o producție maximă de material lemnos la vârsta exploatabilității, o regenerare naturală capabilă să creeze o nouă pădure tânără după îndepărtarea arboretului bătrân, precum și protecția apelor și a solului împotriva eroziunii eoliene, pluviale, etc. Instalarea regenerării naturale depinde de modul în care se face exploatarea, alegerea momentului și a arborilor de extras fiind o știință aparte.

Asta nu înseamnă că se taie doar arboretele de 100-120 de ani. Pe parcursul întregii ei vieți, pădurea are nevoie de corecții și de rărituri. Chiar dacă s-a plantat compoziția de specii dorită, ca și în grădină bălăriile au tendința să copleșească, să sufoce și să ia locul speciilor importante. Bălării înseamnă aici atât ierburile și arbuștii care cresc repede și omoară puieții de brad, molid, fag, stejar, paltin, cireș etc., cât și specii de valoare scăzută, ca sălciile de tot felul, mesteacănul, carpenul, aninul, care sunt mai bune de lemn de foc decât de producători de lemn de valoare ridicată. Pentru aceasta se intervine de-a lungul timpului, tăind ce nu trebuie, încercând a se ajunge la compoziția țel. Chiar dacă se ajunge la vârsta de 30-40 de ani aici, mai e nevoie de așa numitele rărituri, când exemplare rău conformate, rănite, bolnave din speciile importante se extrag, lăsând treptat locul celor sănătoase să se dezvolte, să crească în înălțime și grosime.

De aia se taie și arbori tineri.

Mai intervin, din păcate, și factorii climatici în timpul ăsta, încurcând socotelile. Ninsorile abundente, mai ales din cele cu zăpadă apoasă, sau vânturile puternice, pot produce rupturi și doborâturi pe suprafețe mai mari sau mai mici. Sau diseminate. Lemnul care moare astfel este expus riscului infestării cu insecte dăunătoare, specifice, ca și în grădina fiecăruia dintre noi, care se înmulțesc uneori fantastic de repede, mai ales în condiții de secetă, ajungând să atace arborii sănătoși, pe picior, când nu mai încap în cei morți. Așa că lemnul ăsta trebuie scos din pădure în cel mai scurt timp.

Cam așa funcționează lucrurile, într-un rezumat al rezumatelor.

Acuma să facem o matematică simplă. România are o suprafață de 6500000 ha păduri de tot felul. Pădurea crește, creșterea se poate calcula. Ca să rămână cam același volum pe această suprafață, se taie în baza unor studii, numite amenajamente silvice, care stabilesc și când și unde, un volum de masă lemnoasă egal cu această creștere. Pentru nevoile și în folosul oamenilor și pentru primenirea arboretelor. În România se poate tăia anual un volum de 16-18 milioane de metri cubi. Asta în condițiile în care ai cu cine, pentru că meseriașii sunt plecați și aici în mare parte afară, la salarii și condiții de lucru mai bune, în condițiile în care prețurile sunt competitive (anul ăsta au scăzut la jumate din cauza unor doborâturi și uscări masive în arboretele din Europa centrală), și în condițiile în care te lasă vremea. Românul are anual 52 de duminici și încă nu știu câte sărbători religioase când nu intră în pădure, la lucru, Doamne ferește ! Să zicem că lucrează 250 de zile pe an la pădure, dacă vremea permite. Asta înseamnă că trebuie să transporte pe drumurile publice, cu documente de proveniență legală, o cantitate de

16000000 mc lemn:250 de zile=64000 mc lemn/zi

Mașinile pentru transport lemn pot duce, de regulă, între 4 și 8 mc lemn de foc tăiat mărunt sau 15-40 mc buștean la lungimi de 4 -12 m lungime. Adică între 1600 și 4266 camioane cu bușteni care pot fi văzute zilnic pe drumurile românești, circulând legal. Bine, o parte e lemn de foc, deci poate 500-1000 dintre astea duc lemne de foc zilnic, deși românul nu prea-și face vara sanie și iarna car, că nu-i stă în fire, el e greiere, nunți, botezuri, cumetrii și party forever cu fiecare ocazie, cel puțin o dată pe săptămână în timpul liber și încă una în timpul zilelor lucrătoare. De când cu radarul pădurilor este foarte greu, foarte riscant de făcut transporturi ilegale de lemn, adică lemn fără documente, fără proveniență legală.

Sunt zone unde se fac abuzuri, mai puține la stat și mai multe în pădurile private, se spune. Adică se taie ce nu trebuie, sau mai mult decât trebuie de pe niște suprafețe, se mai transportă fără acte, etc. Asta nu înseamnă că nu sunt prinși respectivii, mai devreme sau mai târziu, sau că nu se pot calcula ulterior pagubele și despăgubirile, pe care cineva le plătește, obigatoriu. În afară de faptul că de regulă ne facem singuri ordine în propria ogradă, există garda forestieră, care verifică în egală măsură funcționarea legală a ocoalelor silvice de stat și a celor private, există poliție, există curtea de conturi și tot felul de corpuri de control. Există ong uri și oameni bănuitori care reclamă imediat ce li se pare în neregulă.

Nu se poate fura așa cum cred unii.

Să zicem că pădurile românești dispar cu o viteză de 3 ha/oră, așa cum trâmbițează unele canale mass media. Asta înseamnă 72 ha/zi, 504 ha/săptămână, 26280 ha/an. Ce se întâmplă cu hectarele astea dacă nu se regenerează sau nu se replantează ? Cine ni le arată și nouă ? Și nu poze din alea, cu un versant dezgolit. Alea pot fi din altă țară, sau poate fi un parchet de unde tocmai s-a exploatat pădurea bătrână. Dacă au trecut doi ani și e zonă de munte, locul se replantează. Puieții sunt mici, nu se văd în poză, dar și aia e tot pădure, care va încheia starea de masiv, adică va acoperi integral solul cu coroanele tinerilor arbori împreunate, după vreo 10 ani. Doi ani trebuie pauză pentru că la rășinoase trebuie să moară cioatele, altfel există riscul ca acolo să se dezvolte niște gândaci care omoară puieții proaspăt plantați, rozându-le tulpinile la bază și sufocându-i astfel.

6500000 ha pădure : 26280 ha dispărute anual = 247 ani trebuie să treacă să dispară pădurea românească din cauza ticăloșilor de silvicultori și a hoților de lemne, nu i-ar mai răbda pământul printre noi ăștialați, corecții și perfecții și atoateștiutorii.

Județul meu, Neamț, are o suprafață totală de 550000 ha.

6500000 ha : 550000 ha = 11,8 județe egale în suprafață cu Neamțul, integral acoperite cu păduri are România.

247 ani: 11,8 =20,9 ani. Adică în 21 de ani dispare o suprafață de pădure în România egală cu cea a județului Neamț, dacă ne-am potrivi îngrijorării iubitorilor de natură și de oxigen și de dreptate, in sensul că terenul e despădurit și se transformă în altceva (pășune, pârloagă, cultură de porumb sau cartier rezidențial).

Unde e un exemplu de așa ceva ? Să văd și eu. Documentat, nu o poză luată de undeva, de pe net.

Asta ar fi defrișarea aia trâmbițată și asumată de o grămadă de oameni care nu mai vor să gândească cu mintea lor, să filtreze, să-și pună întrebări.

Iar dacă n-ar fi defrișată, doar furată, și dacă nu s-ar obosi nimeni să planteze un puiet în loc, remember prima lecție ? Pădurea se exploatează în România la cel mult 120 de ani senectute. Adică în 247 de ani ce se întâmplă ? Se regenerează natural tot pădure, chiar dacă nu în compoziția de specii care să ofere randament economic maxim la vârsta exploatabilității, de cam două ori ciclul de viață integral, dragilor și dragelor, vorba lui Dobrovolschi.

Mă tem că probleme de genul celor vehiculate în prezent în mediul online și pe rețelele radio tv prin mesaje oarecum subliminale pot apărea cu adevărat doar în condițiile în care ar dispărea o structură de genul celei cum e Romsilva, care de bine de rău a gestionat averea asta într-un mod unitar la nivel național, iar pădurile pe care le avem acum în România, o poate recunoaște oficial orice specialist de oriunde din lume, nu ne fac de rușine. 

Să comentăm puțin și despre managementul cinegetic denumit uzual activitate de vânătoare și prost înțeles de majoritatea celor care nu au idee cu ce se mănâncă drept măcelăreală, ucigăreală fără rost de animale sălbatice.

Premizele sunt următoarele:

1. Trăiesc încă printre noi oameni care au în ADN nevoia și pasiunea aia ancestrală de a-și culege din natură ce le trebuie de mâncare. Carnivori. Chiar dacă verzii sau cei care nu înțeleg rostul vânătorii nu vor să accepte, să recunoască lucrul ăsta. Oamenii ăștia nu că au puța mică, simy doar nevoia de a ieși în natură într-un alt fel. Auînstinctul de vânător care nu le dă pace și trebuie să iasă în teren uneori, să-și dovedească ei știu ce. Treaba lor, ideea e că există printre ceilalți și prezența lor nu trebuie și nu poate fi trecută cu vederea.

2. Fauna cinegetică este o resursă naturală regenerabilă, care poate fi exploatată rațional, durabil. Scopul ar fi controlul resursei și al microbului care zace în oamenii ăia ”răi”, valorificarea controlată, acoperirea unei părți din costurile asigurării perpetuării speciilor ălora în mod durabil, sustenabil, adică jertfa în folosul celorlalți.

3. Omenirea a ajuns în stadiul în care e peste tot, iluzia pe care și-o fac unii cum că încă mai sunt zone virgine și neexplorate, ferite de furia existenței de zi cu zi a omului e tot mai subțire. Nu mai putem să stăm cu un gard între noi și urși, lupi, cerbi, tigri, și să nu interacționăm, suntem tot mai mult peste sălbăticiuni, chiar dacă nu vrem să recunoaștem.

4. Se dovedește că țările civilizate, care au mijloace și metode să aplice corect genul ăsta de control al resursei, după ce au pierdut pe pielea lor o grămadă de specii în ultimii 150 de ani, nu au probleme, de regulă, în prezent, cu extincția unor specii așa numite de interes vânătoresc, fie ele ierbivore, carnivore, rozătoare sau păsări, de talie mare sau mică. Zic aici de SUA și de țările din vestul și centrul Europei, culmea, unde civilizația și nivelul de trai și densitatea de populație umană sunt la cotele cele mai ridicate. Resursa este exploatată rațional, produce bani mulți la buget, mare parte se întorc în folosul acestor specii și culmea: au probleme în agricultură și zootehnie cu pagube mari produse culturilor de mistreți, cerbi comuni, cerbi lopătari, căpriori, iepuri sau șeptelului de lupi și șacali. Mergi pe autostradă și vezi pe câmpuri o grămadă de iepuri, fazani, căpriori. La noi vezi haite de câini hoinari, noi pe ăia și doar pe ăia sutem dispuși să-i iubim. (Se spune de exemplu, inclusiv la noi, deși nimeni nu vine cu dovezi clare, că densitatea în creștere a mistrețului ar fi principala cauză a perpetuării virusului pestei porcine africane, bla bla bla, când ar trebui să vorbim aici despre indolența și inconștiența și proasta informare a omului, marele distrugător). Țările sărace își bat joc și de resursa asta, în Africa se fac mari eforturi, cu cheltuieli ridicate, pentru a păstra biodiversitatea aia pe care o vedem la televizor în interiorul unor mari parcuri.

În aceste condiții avem de ales.

a)facem o exploatare rațională a resursei, perpetuînd-o în condiții de siguranță și producând bani;

b)protejăm, cu niște bani plătiți din surse mai mult sau mai puțin nesigure, sperând că natura se autoreglează, amăgindu-ne că dacă am zis că protejăm nu mai îndrăznește nimeni să braconeze, etc.

Părerea mea, după 22 de ani în meserie, nefiind posesor de microb în ADN, dar trăind toți anii ăștia printre deținători:

Omul care are microbul ăsta își cumpără pușcă și ce trebuie și se duce în pădure. Dacă are cadru legal și reglementări clare, poți să-i oferi controlat șansa să-și facă moftul, contra cost, în anumite codiții și perioade, fără efecte negative. Dacă are doar interdicții, va găsi o cale să se ducă fără să plătească și abia ăia care au curaj, și există destui, fac pagube consistente și sunt foarte greu de prins, de dovedit, lăsând la o parte riscurile întâmpinate de cei care au curajul să se pună cu braconierii.

Cadrul legal e simplu și clar: sezoane de vânătoare care să protejeze specia în perioadele de fătări și de creștere a puilor, permis de vânătoare după școlarizarea candidatului și însușirea etologiei vânatului și eticii vânătorești, extragerea controlată numai a unor exemplare (de regulă doar masculi și doar după o anumită vârstă, pentru trofeu), taxarea corespunzătoare, în scopul acoperirii costurilor gestionarului fondului cinegetic.

Un fond cinegetic este o suprafață de teren care se dă în gestiune unei asociații de vânătoare licențiată de ministerul de resort pentru 16 ani, cu scopul de a avea grijă de speciile de animale sălbatice de pe suprafața respectivă. Sunt stabilite niște efective optime pentru suprafața respectivă, pe specii, calculate după niște reguli și se fac estimări numerice anuale și, acolo unde nivelul populației e peste optim se pot solicita cote de recoltă, pentru control numeric prin vânătoare, în scopul menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic în zona respectivă, care are de regulă și păduri, și pășuni, și terenuri agricole, și livezi, și vii, și așezări omenești, și terenuri degradate. În România un fond cinegetic are minim 10000 ha la munte, 7000 la deal și minim 5000 ha la câmpie.

Agricultorii vor să fie cât mai puține sălbăticiuni, să nu le strice porumbul, lucerna, livezile, viile, animalele domestice.

Vânătorii, adică gestionarii, vor cât mai multe în teren, ca să sară peste optim, să poată cere cote de recoltă, să poată vâna aceste cote contra cost, să poată să acopere cheltuielile. Cheltuielile înseamnă salarii la paznic, echipamente, mașină și motorină pentru patrulări, furaje pentru sezonul rece (fân, lucernă, trifoi, porumb, suculente, sare, etc.), medicamente, consumabile, logistică, amenajări vânătorești, ogoare de hrană special pentru animalele sălbatice în zonele de munte, unde nu este agricultură deloc, sau în zonele agricole pentru specii care nu se cultivă dar sunt căutate de animale.

Ce se vânează, când se vânează rațional, etic: așa cum am spus, masculi bătrâni de cerb, căprior, mistreț, capră neagră (nu, nu e ocrotită, e o specie ca oricare alta), cerb lopătar, iepuri, fazani, potârnici, specii de pasaj. Se face combatere, se reduce drastic numărul de vulpi din teren, numărul de șacali, acolo unde sunt și câinii fără stăpân. Din cauza ăstora în luna iunie sunt afectate fătările la căprior, la cerb, iar în primăvară la mistreț, iepuri, specii de păsări care cuibăresc pe pământ. Cânii fără stăpân ajung să vâneze în haite, uneori mai rău ca lupii, și se pot vedea de oricine din mașină, pe toate câmpurile, pentru că noi îi iubim și reclamăm pe vânătorii ticăloși care-i omoară, nu-i așa, fără să ne gândim cât de frumoase ar fi câmpurile alea pline de iepuri, căpriori, mai vezi niște mitreți în trecere, sar fazani la marginea drumului, etc.

Trofeele sunt dovezi ale faptului că în zona respectivă este populație și mișcare bună de faună cinegetică, că aceasta este bine îngrijită și păzită, dovadă că ajunge să îmbătrânească. Valoarea lor cinegetică este iar un indicator al calității gospodăririi alături, desigur, de efectul benefic al condițiilor locale de biotop.

Vânătorii umblă după trofee, sau după povestea dobândirii lor, pe care o țin minte toată viața. Așa aleg ei să-și facă vacanța. De regulă sunt oameni cu mulți bani, pentru că e un hobby scump, iar banii lor, din păcate pentru vremurile pe care le trăim, fac mult mai mult bine speranței de viață lungă a speciilor în cauză comparativ cu proiectele pompoase de protecție, finanțate o vreme, apoi uitate.

Gestionarul fondului cinegetic am zis, vrea să aibă multe animale în teren, îi e drag să le vadă cum colcăie, să vadă că sunt sănătoase și viguroase, că îmbătrânesc, că au trofee tot mai bune, ca să poată avea cote de recoltă anuale mai mari. Când apare prohibiția pentru una sau alta dintre specii, interesul lui dispare. Oricât le iubește, de multe ori le lasă pe un plan secundar și se ocupă de cele care aduc bani. Vorbesc despre cocoșul de munte, de exemplu, specie greu de văzut, greu de vânat, greu de păzit, pentru că trăiește doar în vârfuri de munte de regulă greu accesibile. În cele câteva zile de împerechere când e prost și poate fi văzut și împușcat se cam braconează, iar paznicul de vânătoare poate se duce o zi de drag, să mai vadă niște cocoși, sau poate are altele de făcut. Vânătoarea e închisă de vreo 10 ani. Cine mai știe ce efective sunt, cum o mai duc păsările astea ? Nu aud nimic în mediul online, lumea habar n-are, sunt sigur, și nici nu pasă nimănui decât, probabil, când cineva ar începe o campanie cum că e pe cale de dispariție, sau mai știu eu ce. Nici măcar oficial nu s-a reușit monitorizarea corectă, deși au foat niște tentative timide. Când se vâna era monitorizat, păzit, menținute efectivele și aducea și bani în țară. Despre urși povestea e lungă, deja nu mai încape aici.

A avea grijă de un fond cinegetic, deși presupune de regulă trei chestii – te plimbi, asculți și observi – în majoritatea timpului, îți cam mănâncă tot timpul. Nu e cu 8 ore, nu e de la 9 la 5. E cu soare și cu zloată, cu ploi și cu viscole, cu nopți geroase și cu mult efort fizic, cu multă răbdare, cu mult curaj. Greu de trăit cu unul din ăsta, pasionat de meserie, mai ales că e și cam prost plătit și de multe ori face de drag ce face, plus că meseria nu se poate face ca lumea stând la oraș, unde sunt școlile bune pentru copii și atâtea alte avantaje. Zic despre neveste.

Da, există și ticăloși, posesori de microb, cu bani și permis de vânătoare legal, care-și zic vânători, și pușcă fără scrupule tot ce văd, pentru comerț clandestin cu carne de vânat, trofee mari, sau pur și simplu pentru adrenalină, pentru că au bani și relații și tupeu și nici un pic de suflet și-și permit să riște. Ăștia nu sunt vânători, ăștia sunt braconieri și trebuie combătuți ca șacalii. Mai sunt unii fără bani, fără acte de vânători, posesori de arme clandestine, care vânează de foame sau la comandă. Ăștia se bucură de prohibiția instituită de cei care cred că au salvat specia și planeta, spun sărut mâna și se duc acolo unde nu e voie să se vâneze, pentru că acolo nu prea mai păzește nimeni pentru că, nu-i așa, specia e ocrotită, nu se vânează, nu prezintă interes cinegetic, nu aduce bani. E adevărat, paznicii din fondurile cinegetice sau rangerii din parcurile naționale încearcă să-și facă meseria de cele mai multe ori, dar și cu braconajul e o poveste, nu e simplu deloc.

Revin la ce-am spus mai sus: frate frate, iubirea e mare, dar brânza e pe bani. Că așa suntem noi, oamenii. Dacă verzii cu tentă extremistă ar ști cu ce se mănâncă, dacă ar sta nopțile în frig să-și riște sănătatea și poate viața încercând să prindă braconieri, poate că ar fi mai precauți. Mulți dintre ei sunt bine intenționați dar, cu scuzele de rigoare, nu prea știu realitățile din teren, și cred că niște voluntari cu laptopuri adunând date și extrapolând niște rezultate, interpretate științific după cărți scrise prin alte țări, sunt de ajuns pentru a sta liniștiți și mândri că au salvat planeta, după ce obțin victoria contra ”ticăloșilor” de vânători.

De parcă banii ăia n-ar intra în țara asta săracă bogată fraieră, de parcă ar intra în buzunarul meu.

Mai e apoi carnea care intră în consum, contra cost. E bio cu adevărat. Dar noi nu, noi vrem carne de pe raft, și nimeni nu se gândește cum sunt crescute animalele alea (vaci, porci, pui, etc.), cum sunt înghesuite și îndopate cu hormoni și vitamine și medicamente toată viața lor scurtă, la cheremul omului, fără să vadă lumina soarelui, și cum sunt sacrificate când vine momentul împărțirii lor în ciosvârte. În timp ce în pădure vânătorii protejează femelele și puii, masculii tineri și de viitor, urmăresc starea lor de sănătate și recoltează selectiv, animalul respectiv neștiind ce s-a întâmplat, de unde i-a venit moartea. Repet, vorbesc despre vânători, nu despre braconieri, cu care ar trebui să ne luptăm cu toții, cei care avem pretenția că iubim animalele.

Da, sunt unii care au decis că nu vor să mănânce carne și încearcă să convingă pe toată lumea sau chiar să impună celorlalți adevărul lor. Din păcate pentru ei, carnivorii sunt, și probabil pentru încă multă vreme vor fi, mult mai mulți.

De ce să nu încercăm să fim mai realiști ? Să nu mai aruncăm cu noroi fără să ne documentăm puțin înainte ?

Un extras din lucrarea Sapiens, scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari, ”Viața pe banda transportoare: … Până și plantele și animalele au fost mecanizate. Cam la momentul în care Homo sapiens era înălțat la un statut divin de religiile umaniste, animalele domestice au încetat să mai fie văzute drept creaturi vii care puteau să simtă durerea și să sufere, în schimb au început să fie tratate ca mașini. Astăzi, aceste animale fac adesea obiectul producției de masă în clădiri asemănătoare fabricilor, corpurile lor fiind modelate în acord cu nevoile industriale. Își petrec întreaga existență ca simple rotițe într-o gigantică linie de producție, iar lungimea și calitatea vieții lor sunt determinate de profitul și pierderile corporațiilor comerciale. Chiar și atunci când industria are grijă să le țină în viață, într-o stare rezonabilă de sănătate și hrănite bine, ea nu are nici un interes intrinsec pentru nevoile sociale și psihologice ale animalelor (exceptând cazul în care acestea au un impact direct asupra producției).

Găinile ouătoare, de exemplu, au o lume complexă de nevoi și impulsuri comportamentale. Ele se simt puternic îndemnate să exploreze mediul înconjurător, să caute hrană și să ciugulească prin preajmă, să stabilească ierarhii sociale, să construiască cuiburi și să-și pigulească penele. Însă industria ouălor închide adesea găinile în cuști minuscule și nu e deloc neobișnuit să înghesuie patru găini într-o astfel de cușcă, fiecăreia corespunzându-i un spațiu de circa 25 pe 22 de centimetri. Găinile primesc hrană suficientă, dar nu pot să revendice un teritoriu, să-și construiască un cuib sau să se angajeze în alte activități naturale. Ba chiar cușca e atât de mică, încât găinile nu pot deseori nici să bată din aripi sau să se ridice complet.

Porcii sunt printre cele mai inteligente și mai curioase mamifere, depășite poate doar de primatele mari. Totuși, fermele de porci industrializate închid de regulă scroafele care alăptează înăuntrul unor cuști atât de mici, încât acestea nu pot literalmente nici măcar să se întoarcă (ca să nu mai vorbim de umblat sau de căutat mâncare). Scroafele sunt ținute în aceste cuști zi și noapte timp de patru săptămâni după ce fată. Progeniturile le sunt apoi luate pentru a fi puse la îngrășat și scroafele sunt fecundate ca să fete următorul rând de purcei.

Multe vaci de lapte trăiesc aproape toți anii care le sunt lăsați închise într-un mic țarc; stau, se întind și dorm în urina și excrementele proprii. Îți primesc rația de hrană, hormoni și medicamente de la un set de mașini și sunt mulse la fiecare câteva ore de un alt set de mașini. Sunt tratate nu mult diferit de niște guri care înghit materii prime și ugere care produc o marfă.

… Așa cum comerțul transatlantic cu sclavi nu își avea originea în ura față de africani, la fel industria zootehnică modernă nu e motivată de animozitate, este alimentată de indiferență. Majoritatea oamenilor care produc și consumă ouă, lapte și carne rareori stau să se gândească la soarta găinilor, vacilor și porcilor ale căror carne și produse le mănâncă. ”

Mă întreb cine trebuie să arunce primul cu piatra ? Oprim vânătoarea, oprim și fermele de carne ? Care sunt mai răi ? Putem să negăm existența unora sau altora ? Eu cred că sunt doar oameni, cu toții, trăind în secolul 21, cu realitățile lui. Cum e mai bine, încercăm să controlăm, sau punem interdicții și ne amăgim cu speranța că ele vor rezolva problema foametei mondiale, dispariției speciilor, dezechilibrelor din natură ?

Revenind la managementul cinegetic și la silvicultură, insist pe ideea că procentul, am mai spus-o, de proști și de răi e cam același în fiecare domeniu de activitate din țara asta, și probabil și din celelelalte. Nenumărați artiști, free lanceri și self emploaiați de pe net ne spurcă în toate felurile, fără să aibă habar măcar de meseria noastră, de dorințele, visurile și pasiunile noastre, de realitățile de la țară, din agricultură și din silvicultură.

Zicea un ”ticălos” din ăsta cu bani din altă țară, venit la noi la vânătoare de vier bătrân, să lase niște bani aici, referitor la lup: toată lumea îl iubește, îl ocrotește, toți se bucură că e în zonă, deși face o grămadă de pagube în teren, și la sălbatic și la domestic, și nici măcar nu-l vezi, doar uneori, niște urme imprimate pe sol. Why man, why ?

Am tot folosit termenul ”verzii” ăia. Eu cred că silvicultorii și vânătorii sunt clar niște verzi, care au ca interes comun gestionarea durabilă, sustenabilă a pădurilor și a faunei cinegetice. Noi trăim în pădure, noi facem management forestier și cinegetic, suntem mai buni sau mai răi, dar nici nouă nu ne plac măselele stricate și le scoatem și le aruncăm. Trăim din meseria asta și nu ne e rușine dacă facem câte un team bulding sau câte o ședință de lucru la o cabană, în pădure, unde discută problemele de natură prfesională după care facem un fotbal, bem o bere și mâncăm o friptură. Poate punem și muzică. Avem dreptul la salariu pentru munca noastră, la pensie, la o școală bună pentru copii, la o casă și la o mașină ca oricare om care are pretenția că trăiește într-o societate civilizată. Salariile noastre nu sunt nici pe departe cele mai mari, nu dau nume, nu compar. Doar văd afirmații pe net că vindem și ne tragem salarii nesimțite, că defrișăm pădurile și măcelărim fauna, că posturile se licitează pe sume astronomice, etc.

Eu mă bucur când un medic bun ia bani mulți, merită, și nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic în legătură cu pensiile alea speciale. Râdem de polițiștii burtoși care nu riscă să intervină nici măcar când o isterică țipă după ce a dat cu mașina peste cineva, doar pentru că are bani, sau îi blamăm, dar când ies la pensie la vârste fragede cu pensii uriașe ni se pare normal. Sunt pădurari desfigurați pe viață cu parul și toporul pentru că au avut curajul să pândească noaptea în frig și să se opună unor bande de hoți de lemne dintr-un sat de oameni vai de mama lor, care dau și nu se uită, dar el nu are circumstanțe favorabile să iasă la pensie la 50 de ani iar salariul lui e poate undeva pe lângă cel mediu pe economie, și poate locuiește izolat, undeva unde soția lui nu are șanse pentru un job cât de cât, iar copiii sunt de regulă departe de școlile bune.

Mai spun un lucru despre meserie și despre Romsilva și gata. În 2003 s-a decis desființarea Regiei Autonome a Cailor de Rasă și trecerea structurii în subordinea Romsilva. Avem grijă de atunci de cele mai mândre rase de cai cu toată logistica ce ține de activitate și o facem bine, pentru cine vrea să știe și să afle mai multe.