Micuţa Euglenă verde se trezise pe lume la fel ca noi toţi. Brusc, devenise
conştientă de prezenţa ei şi de umiditatea ridicată în care era nevoită să se
bălăcească. Avusese la un moment dat chiar o tentativă de evadare înspre zone
mai uscate, dar îşi luase aminte repede. Era cât pe ce să plătească cu viaţa. Euglenele
trebuie să se mulţumească cu umezeala care-ţi pătrunde până-n oase forevăr ănd
evăr. Ţările calde sunt pentru alţii, unicelularele amărâte prind greu trenuri
în direcţia aia.
Aşa că dădea din micul ei flagel şi încerca să-şi facă un rost printre
ceilalţi şi celelalte (trebuie menţionat că şi printre euglene există băieţi şi
fete). Încerca să se adapteze la societatea în care fusese teleportată fără
intenţia sau efortul ei, ca rezultat al unei succesiuni de diviziuni
longitudinale, în urma plăcerilor vinovate şi nevinovate ale înaintaşilor ei,
ilustre cunoscute sau necunoscute euglene.
Totul în jur ar fi fost cât de cât rezonabil, masticabil şi digerabil, dacă
lucrurile s-ar fi derulat după mecanisme şi ritualuri învăţate de ea mai întâi
acasă, de la părinţi şi bunici, pe urmă la şcoală, de la învăţători şi
profesori. Cel puţin la suprafaţă aşa părea şi chiar aşa se voiau a fi. Numai că
intervin aici aşa de mulţi şi de multe: factori, interacţiuni, personalităţi şi
chiar specii, încât, inevitabil, dezechilibrul se produce.
La soare totul părea ok. Toţi prietenii, colegii, colaboratorii, şefii,
absorbeau energie, îşi lustruiau şi etalau cromatoforii, îşi întreţineau cât
puteau de bine flagelul ca să poată înota cât mai bine şi mai repede printre
evenimente. Fiecare avea, desigur, mici interese, situaţii şi probleme
personale. Tentaţii, porniri, simpatii şi mici secrete ascunse. Nu era o
problemă.
Problema apărea la apus. Atunci când soarele dispărea, energia lui fiind
înlocuită de lumina palidă a lunii, sau a stelelor, sau mai ştiu ce alte
organisme fosforescente care tocmai aveau de lucru prin apropiere, unele
siluete nu mai semănau cu prietenii, colaboratorii, şefii, etc. Arătau ca nişte
amibe. Diforme şi fără membrană clar diferenţiată, modificându-şi conturul,
ocolind, prinzând la mijloc şi devorând diverse lucruri, situaţii şi chiar ...
persoane (vorbim despre persoane posesoare de cromatofori zi şi noapte). Totul dispărea
mai devreme sau mai târziu între pseudopodele lor.
Procesul era foarte discret. Cine nu se uita bine nu vedea diferenţa de
formă şi culoare. Sau cine nu voia să se uite şi să vadă. Cine comenta era
privit ciudat, luat în râs, tratat cu spatele sau cu tăcere. Cum răsărea
soarele, totul era la fel de roz şi de perfect ambalat. Totul funcţiona bine,
fiecare avea motivele proprii să vadă doar nuanţele vesele din tablou. Iar cine
vedea şi culorile plumburii, cenuşii, etc., ori era autist, ori inadaptat, ori
tolerat, ori tras pe linie moartă. Şi oricum, foarte rar s-au văzut euglene
tipice care să caute şi să mai şi găsească soluţii de schimbare.
Schimbare către ce ? Proporţiile se păstrau aşa de bine, echilibrul natural
era aşa de stabil, încât numai bolnavii de teoria conspiraţiei sau visătorii
incurabili se gândeau că pot sau trebuie să acţioneze. Iar inadaptaţii...
problema lor, Dumnezeu cu mila. Aşa trebuia şi trebuie să fie: euglene naive
amestecate cu amibe şi parameci.
De-aia şi micuţa noastră Euglenă verde stătea şi cugeta... ar fi făcut, dar
nu ştia prea bine ce, nici nu prea avea energie de fapt, aşa că momentele în
care se îndemna să revoluţioneze alternau cu cele de somnolenţă, apatie şi
soluţia era de cele mai multe ori o ieşire la şpriţuri. Nu conta, în orice zi a
săptămânii, o ieşire de seară, o vizită din partea prietenilor, o nuntă, un
botez, o întâlnire cu vechii colegi, erau prilejuri de amânare a deciziei. În situaţii
din astea toţi aveau cromatoforii verzi lustruiţi, nimeni şi nimic nu se
insinua ca posesor de pseudopode, muzica răsuna, luminile se roteau ameţitor şi
alcoolul curgea printre bancuri reluate iar şi iar şi tratate de fiecare ca şi
cum le-ar fi auzit pentru prima dată. De fiecare dată.
E greu să te pui împotriva şuvoiului. Şi nu aduce decât tristeţe şi
izolare. Şi la ce bun, până la urmă scopurile nobile se estompează când încerci
să le aprofundezi. Te trezeşti în ceaţă. Exact mediul potrivit amibelor. Şi paramecilor.
De unde şi expresiile: globalizare, trăieşte-ţi viaţa (sau clipa), fuck
them all...
Într-un ochi de apă are rost să fii o euglenă verde verticală, dar într-un
ocean ?
Uite aşa se combină vinul cu filozofia, în lumea euglenelor şi probabil, şi
la organisme mai evoluate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu