Visul, de fapt

Aş vrea să fiu un mare scriitor. Să am o cameră la etaj, într-o căsuţă cu vedere spre golf, pe coastă, printre stânci şi pini, unde să aberez la tastatură. Fără prea multe insecte, fără şerpi sau scorpioni în zonă. Grecia sau Croaţia, nu importă prea tare, numai insulă să fie. Oricum aş avea şi o casă în Alpi şi m-aş duce acolo când aş simţi nevoia de reîncărcat dorul de mare.

Aş fi puţin afumat uneori, dar numai cu vinuri bune, deşi mă trage uneori spre spirtoase, iar astea nu sunt aşa de sănătoase. Aş fi select şi plin de replici interesante, spontane şi de fiecare dată la obiect. Seara, pe terasă, în port, m-aş uita după bărcuţe şi al inventa subiecte noi de poveşti, novele şi romane, mestecând fructe de mare gătite în toate feluri sănătoase posibile.

Aş înota în golf, aş mai găti câte ceva interesant numai aşa, ca să întrerup monotonia uneori. După mahmureli m-aş urca la volanul maşinii mele Audi sau, eventual, Jaguar, şi aş fugi câte o tură pe serpentine. M-aş culca târziu şi m-aş trezi şi mai târziu. Cu unele excepţii, atunci când mi s-ar face de un răsărit şi o cafea dimineaţa devreme, ca să mai alung senzaţia de trântor. Deşi aş fi de fapt foarte harnic şi activ. Numai să nu mă pună nimeni să dau cu lac sau să torn ciment sau să culeg cătină.

N-aş fi chiar cel mai sociabil mare scriitor, dar asta nu înseamnă că nu aş sta cu prietenii la câte o poveste, indiferent de locaţie, le-aş asculta poveştile şi ne-am amăgi reciproc singurătăţile şi necazurile.

Numai că dorinţe de genul ăsta au un nume. Se cheamă visuri... 
Ştiu pe cineva care are în cap o mânuţă care scrie. Şi le zice bine de tot. Şi nu oboseşte deloc. Şi nu se repetă. Şi zice o mulţime de lucruri pe care le-aş scoate şi eu pe piaţă exact la fel, numai că în capul meu stau ascunse printre ceţuri imposibil de limpezit. Absolut nici o şansă.

La mine în cap nu sunt mânuţe, dar nu e nici chiar gol; cred că sunt nişte picioare. N-am idee câte. Încă din fragedă pruncie m-a fascinat expresia folosită de învăţătoarele mele şi de unii dintre profesori: scrii cu picioarele. Nu se referă numai la caligrafie. Şi nu-mi era adresată mie, de regulă, dar acuma, cu ajutorul gradelor din pahar, mi-a picat în sfârşit fisa asta.  acuma parcă mi se potriveşte cumva. (Şi chiar mi se pare că nu e o fisă în monedă românească, e de-a dreptul în valută forte) Deci:

La mine în cap sunt nişte picioare, cel puţin două, ca să rimeze cu expresia plurală, care produc uneori nişte texte. Aberaţii. Prietenii mei, unii, le citesc şi câteodată, drăguţi, dau şi câte un like. Mi-e foarte bine aşa, mulţumesc. Mă bucur de prieteni şi visez. Stau la moşie, pe malul Cracăului, şi, uneori, schimb aerul cu un 2 Mai, un Salzburg, un Plitvice Jezera. 

Fac câte o excursie pe Ceahlău, trag o fugă în Iaşi, Braşov, Bucureşti şi casc gura câte o oră şi prin Cărtureşti. Viaţa mea e frumoasă. 
Trebuie însă, uneori, să mă prefac pentru câteva minute că sunt scriitor. Aberator.

Nu mă pot abţine...

Şi mai sunt absolut sigur că Grecia arată mai bine de departe.