Soarele, pişicherul

Umblând nopţile bezmetic, încerc să urmez sfatul ultimului samurai, referitor la floricica de cireş. Cotrobăi  adică printre misterele naturii, cătând revelaţii. Nu misterele explorate de JacIvCusto în vremuri imemoriabile, vorba lui Divertis, mai ales că n-am o pasiune pentru abisuri mariane, ci doar cele prozaice, cu care intru în contact la noi, la pădure.

Şi iată ce am constatat stând nopţile trecute prin zăpadă până târziu în noapte: când e lună plină, soarele de fapt se foloseşte de săracul satelit, în dorinţa lui de a vedea ce se întâmplă pe faţa ascunsă a pământului, prin cotloanele munţilor şi pădurilor. Curios ca o pisică lăsată singură acasă, pândeşte momentele astea ca să-şi bage şi el nasul. Se bucură de ele mai ales când ninge, pentru că se poate folosi de şansa de a sări din fulg în fulg. Şi ne urmăreşte, ne spionează, vrea să ştie ce facem noaptea fără el, şi vrea toate amănuntele, nu poate, frate, dacă nu deţine el controlul. De-aia se foloseşte de punţile create de fraierii de fulgi de zăpadă, prea zgribuliţi şi de-a dreptul inocenţi ca să mai fie atenţi la indiscreţiile la care sunt părtaşi sau, mai degrabă, în scopul cărora sunt folosiţi.

Depun mărturie. Am văzut eu exact cum făcea. Este, cred, singurul moment când la soare te poţi uita. Pentru că s-a împărţit într-un milion şi ceva fără să-şi dea seama că astfel observăm cu toţii, dacă ne punem mintea, că nu e chiar atât de orbitor pe cât se dă el ziua în amiaza mare.