Bruma acoperise aproape totul peste noapte. N-a fost atentă la un singur
lucru, exact la motivul căruia-i datora totul: cerul senin cu lună plină. Când
luna s-a decis în sfârşit să meargă la culcare, lăsând locul soarelui, care se
oglindise de altfel în ea toată noaptea, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se
întâmple: soarele a fugărit-o. Pe ea, bruma. Fiecare firimitură de alb s-a
lichefiat şi s-a dat la fund, şi natura moartă era iar în faţa noastră în
pielea goală, în toată splendoarea, exchibiţionista.
Asta s-a întâmplat chiar azi dimineaţă.
Prin urmare, pomul de iarnă are şi el o limită, după care devine invizibil.
Cu poalele dezgolite vorba ceea - în fapt de seară, de cadouri, cu luminiţele umilite de
razele soarelui, intrate în casă în mod de-a dreptul violent acuma, când n-avem
nici un fel de apărare din partea frunzelor, încearcă săracul, fără succes, să
atragă atenţia cuiva, semnalizând disperat, aşa cum se pricepe şi el, că e
vremea colindelor.
Îmi mut privirea afară, unde tot felul de insecte galbene dungate rătăcesc
nedumerite în lipsa parfumului florilor. Pereţii casei mi-s plini de orgii
întregi de muşte şi vaca domnului, abandonate plăcerilor împerecherii.
O viespe cât juma de deget numai ce se bălăceşte în cana mea de cafea, pe
terasă, unde tocmai m-am întins să citesc ceva şi, poate, să mai stimulez
oarece pigmenţi la soare. Mă doare gâtul şi realizez că, deşi conştient de
calendar, mă tot uit după berzele care trebuie să vină, nu-i aşa ? Sau poate
nu. Câini hoinari stârnesc gelozia verişorilor de după garduri, hălăduind pe
câmpurile goale nu demult arate, nedumeriţi, în căutarea adăpostului lanurilor de rapiţă, porumb. Soarele se
uită parcă şi el acuma după nişte floarea soarelui, atât de dragă lui. Pare
chiar insistent în acţiunea asta şi unghiul pe care-l forţează coordonatele
astronomice ale momentului să-l respecte faţă de orizont îmi face mie rău la
ochi, nepregătit cum sunt când vine vorba de ochelari de soare.
Îmi vin în minte fragmente tulburi din copilărie, cu haine tăvălite prin
zăpada aspră şi plină de steluţe, după trântele de pe sanie sau patine,
prăjiturile mamei - special adaptate momentului, ambalajele de bomboane de pom
atârnând golite dar cu forma refăcută pentru a ascunde infracţiunea - alături de globuri, ţurţuri de sticlă şi
steluţe sclipitoare în bradul simbolizând evadarea din realitate, ciocolata
ascunsă alături de portocală şi savurată câte puţin, în fiecare zi, pe tot
parcursul vacanţei de iarnă, colindele la bunici aşteptându-ne la poalele
acoperişului împopoţonat cu hornuri care scuipă fuioare de fum gros către norii grei de zăpadă...
La televizor şi în calendare ni se spune că a venit Crăciunul. Oraşul s-a
pregătit să zâmbească luminos pe timp de noapte şi uite, n-are suprafaţă
reflectorizantă la dispoziţie. Zăpada a fugit a doua zi după ce s-au aprins
beculeţele colorate şi s-a făcut brusc vreme de pus în pământ pentru la vară.
Mă uit la cârnaţi, chişcă, mămăliga aburindă, murături, salată de boeuf. Caut
înlăuntru spiritul sărbătorilor. Ştiu că e acolo, în mine, trebuie doar să răscolesc mai
adânc. Uite, parcă, totuşi, mai e ceva...
Chestia este doar că bronzul de iarnă e mult mai vesel printre zăpezi, cu toate cerurile senine pline cu lună plină în fapt de seară. Zăpezi care
cu siguranţă vor veni, atunci când ne va fi lumea mai dragă. Ceea ce, ca să zic
aşa, e mare păcat, pentru că eu, unul, consider, şi m-am pregătit mult pentru
asta, că acuma era momentul cel mai potrivit să-mi fie lumea mai dragă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu