Mă gândeam că dacă nu mai aberez câte ceva pe blog o să mă
trezesc într-o dimineață că mi-au rămas mâinile mici,
vocabularul sărac și coerența pierdută prin pădure.
Nu mai prea beau, deci nu prea mai am chef. Să scriu.
Plus că am rămas la compunerea cu ”ce-am făcut în vacanța de
vară” drept nivel de performanță maxim ca și individ cu
pretenția că mai scrie câte ceva. N-am ce povesti decât chestii
plicticoase. Așa, ca mine. Ups, uit des că un coleg de facultate,
ultratitrat, m-a sfătuit pe vremuri: fii elevat, nu folosi niciodată
în exprimare cuvântul ”chestii”, fii mai precis, mai la obiect,
mai elegant, arată că vocabularul tău e puțin mai bogat decât
atât. (E felul meu de a da mai departe)
Totuși, nu mă pot abține să nu mă minunez, să nu mă bucur, să
nu jubilez că trăiesc în colțul ăsta de lume, atât de sigur,
când vine vorba despre țunami (știu cum se scrie) sau șerpi
otrăvitori, atât de pitoresc și de inconștient locuit, atât de
bulversant și de (totuși) interesant.
Numai când mă gândesc la cât de palpitante mi-au fost ultimele
săptămâni și e suficient ca să produc adrenalină stând și
nefăcând nimic.
Să mă explic.
Meseria mea presupune musafiri din afară. Îi iau de la aeroport, le
stau pe aproape, le organizez micile vacanțe, îi hrănesc, le
traduc, le prezint, îi decontez. Unii vin și tot revin. Alții sunt
pentru prima dată la noi, suspicioși, și pleacă, de regulă,
plăcut surprinși, ușor nostalgici, minunându-se cât de repede a
trecut mica vacanță, deciși să revină. Ideea e că măcar duc o
vorbă bună și altora care, ca și pe la noi, au deja o etichetă
inscripționată în minte despre noi, și de regulă ornată cu
buline negre, chiar dacă nu au fost pe aici dar știu ei, au auzit
ei, au avut de-a face cu un român sau cu un țigan româ, etc.
Mă simt bine în momentele astea, sunt mândru de felul nostru de a
fi, calzi, punctuali, vorbitori de engleză, profesioniști, mâncare
bună, țară frumoasă, unele șosele ok.
După ce pleacă musafirii, de regulă ajung și eu pe acasă. De
regulă după niște nopți consecutive cu câte două trei ore
dormite, obosit și psihic pentru că flexibilitatea meserie
presupune să poți schimba din mers, permanent, orice detaliu al
programului în desfășurare, uneori chiar ușor irascibil. Vreau să
dorm, să nu mai am program pe ceas, să las mintea să-și aleagă
singură ce vrea să facă, să nu-mi mai ceară nimeni nimic...
Absurd, nu ? Abia acasă problemele au prioritate, mai ales cele
lăsate în urmă.
Aflu că nu pot să-mi internez socrul la spital la …, centru
universitar (eu, ca românul, cu ceva intrări acolo), din cauză că
numărul de paturi e prea mic și e cu rezervare: unul iese, altul
intră. Ceva de genul: atenție, risc mare de…, trebuie intervenit
urgent, dar nu aveți loc la noi, mai sunați mâine, luni, etc. Și
dacă venim la urgență ? Am întrebat, într-o doară. Numai cu
infarct, poate, mi s-a răspuns. (Colegul meu, cu piciorul distrus de
un glonț, într-un accident stupid, trebuie să meargă la operație
afară, pentru că nimeni n-a făcut o asemenea reparație la noi,
dar nici un doctor nu-i dă raportul necesar pentru formularul care-i
asigură decontarea.)
După care vin treburile mărunte, de toate zilele, sarea și piperul
și curcuma și oregano care ne pigmentează viața pe aceste
meleaguri.
Venim din Iași de la un consult medical, vineri seară, și ne oprim
să schimbăm peisajul culinar, să mâncăm ceva la Hanul Ancuței
unde e frumos, atmosferă moldovenescă originală, cântă muzică
populară dezinfectată de manele și poți, cu puțin noroc, să
guști o alivancă. Ghinion, vineri seară e party, e și august,
sunt și italienii acasă, lume multă. Nu-i nimic, zic, avem alături
Hanul Răzeșilor și peste drum Hanul Pădurarilor. Hai la
Răzeșilor, că n-am fost niciodată. Hai.
Câteva mese ocupate pe terasă, două mese de 8-10 înăuntru,
aproape jumate liber. Frig. Hai într-un separeu. Chelneri copii,
barmani copii, practicanți probabil, moca. Semn rău, zic. Fii
serios. Stăm. Nu mult, zece, cinșpe minute. Vine un copil timid să
ne ia comanda. Hai să luăm trei ciorbe din alea, plus ceva
culțunași, aveți ? Este. Ceva de băut ? O apă, un kinley. Stăm.
Nu mult, cam douăzeci de minute. Vin băuturile. Faceți ciorbele
acuma ?, glumim noi. Gh, gh, gh…, chicotește copilul. Mai admirăm
peisajul zece minute. Vine drăgălașul și ne aduce tacâmuri,
șervețele, pâine, un castronel cu ceapă. Ca să zic așa, tot
tacâmul. Nu avem colțunași, e târziu, e zece, ne cerem scuze.
Nici o problemă, asta e. Nu e gata ciorba aia ? Imediat. Gustăm
niște pâine cu ceapă roșie. Constatăm că ceapa a mai fost pe la
câteva mese, a mai stat de vorbă și cu alți clienți, e cam
obosită și deshidratată, că e 10 august. După încă zece
minute, printre chiorăieli de mațe, am renunțat la cină, la
ciorbe, la orice, jandarmii începuseră să parfumeze Bucureștiul,
ne-am ridicat, am plătit lichidele și am plecat.
A doua zi, sâmbătă, acasă, uichend de sfârșit de săptămână.
Pică curentul pe înserat. Aflăm că doar pe o fază. Casele
vecinilor strălucesc în toate culorile, a mea e botoasă. Voiam să
văd și eu un film, să aprind o veioză, să citesc puțin, să
ascult o muzică. Nu-i nimic, am fost pe drumuri trei săptămâni,
dă-o dreaq de relaxare, la culcare, trebuie recuperată oboseala, e
frumos cu amintiri din copilărie, somnolent la lumânare. Am
concurat cu găinile, m-am băgat în scutece înaintea lor, la
20.30. 14 ore de somn într-o singură poziție.
Duminică becurile răspund la comenzi. Sărbătoare, spălăm niște
haine mâine.
Luni dimineață constat că nu mai merge mașina de spălat. Caut pe
net, sun un băiat, zice că vine dimineață la prima oră. Vine
dimineață la prima oră, marți, și constată că s-a dus placa
electronică. E normal zice, e de la șocurile de tensiune. Se
întâmplă multora. Costă 350 de lei, trebuie s-o duc la meseriaș,
hotărâți-vă. Sau vă luați una nouă. Avem și second hand, dacă
vreți. Mulțumim, vă anunțăm. Pleacă, facem sfat, constat că am
card de cumpărături cu ”rate fără dobândă”, decidem că
mergem să luăm mașină de spălat nouă.
Miercuri după breakfast, pe la 12.30, ne pornim la oraș, cu cardul
în buzunar. Mașina mea cea nouă, o bijuterie, abia așteptam, după
trei săptămâni pe teren să o mai port și pe ea pe asfalturi.
Afară 31 de grade. Pornesc aerul condiționat, conduc și aștept.
Aerul meu condiționat are vreo 40 de grade. Spre 50. Butonez, frec,
învârt, ”sap, car, târâi”. Mașina dă o căldură la
concurență cu cea de afară. S-a stricat și ăsta, aerul, ne uităm
noi unul la altul dând din gură. Lasă că sun la reprezentanță,
facem o plimbare la Iași într-o zi, mergem la Palas, chestii. Când
ajungem acasă, am și aplicație pe telefon, sunt jmecher.
Alegem o mașină de spălat după consultarea prealabilă a pieței,
care durează vreo trei ore, timp în care schimbăm trei
consultanți. Modelul ales desigur, nu e pe stoc, dar vine în maxim
10 zile, o trimitem acasă la dvs., o luăm pe cea veche, etc. Cool.
Mergem să plătim. Dau cardul fetei și realizez că ar trebui să
tastez pe undeva un PIN. Cardul mi se spune că oricum nu e activat
și trebuie activat. Sun acasă, copilul cotrobăie, hârtia cu codul
nu e și nu e. Dreaq, sun la bancă, ce să fac ? Mă verifică, după
care mi se promite un PIN nou nouț pe sms, în maxim doo ore. Mă
uit la ceas. 1700. Mă uit la programul de pe ușă. 1900. La limită.
Hai să tragem de timp, băgăm un șoping la Lidl, poate vine mai
repede.
Mergem la Lidl, luăm nește treburi, funcționează o singură casă,
ca de obicei, ceilalți salariați au alte treburi (așa mi s-a spus
într-o zi), mă pun la coadă, transpir, când aproape ajung să
plătesc o voce caldă din difuzor mai deschide două case ”pentru
dvs.”, mai puțin eu, toți cei din spatele meu fug și prind
locuri mai bune, eu ies ultimul din magazin, ca de obicei, etc., etc.
În parcare mă uit la telefon, văd că a venit mail de la bancă.
Super, în doar 45 de minute ! Aveți aici un cod de șase cifre,
trimiteți pe sms la numărul …, fără alte semne, litere,
caractere, și veți primi nou PIN. Trimit febril și primesc retur
cu eroare... Mai dau o dată, la fel. Sun la bancă, transpir în
parcare, apăs când pe 1 când pe 2, îmi cântă melodii, un nou
consilier. Îi explic revoltat, consternat. Zice haideți, trimiteți
sms acuma, cât suntem online. Minunea tehnicii, telefonul deștept,
pe toate le face în același timp. Vine eroare. Vedeți, plâng în
telefon ca un copil la capătul puterilor. Zice: nu pricep. A, stați
puțin, aveți semnătură la sms ? Ups ! Da, zic (toate sms urile
mele pleacă însoțite de numele meu dedesubt, ca să nu mai facă
nimeni confuzii, de-aia). Păi asta e, nu trebuie alte semne, de
cauza asta apare eroare. Uraaa ! Pun codul, șterg semnătura și
trimit din nou. Cu sufletul la gură. Vine retur: ați depășit deja
numărut de trei încercări, ne pare rău, procedura trebuie reluată
etc., etc. Mă zvârcolesc, fac spume la gură, mâinile mele caută
beregata consilierului, el e departe, zice nu-i nimic, solicit
ștergerea primei solicitări și înregistrăm alta, în maxim patru
ore o primiți. Păi nu două ?
Mă uit la femeie (nevastă), femeia se uită la bărbat, zice hai că
e șase, nu fi nervos, poate vine în juma de oră. %#$?/!, zic eu.
Mergem acasă, nu mai stau un minut, am pierdut toată ziua în oraș
pe căldura asta pentru o nenorocită de mașină de spălat ! Mergem
acasă, până ajungem mă calmez, numai ea știe, săraca. Și vine
și mailul, pe la șase patruzeci…
%#$?/!
Magazinul se deschide la 9.00. Desigur, la și cinci intru, merg să
verific dacă nu s-a anulat comanda, apoi meg cu cardul sus, ca Mr.
Bean, să achit. Fata mă recunoaște, zâmbește, ia cardul, bagă
cardul unde trebuie, pe urmă zice: nu e activat, așa e ?
%#$?/!
Fug la bancă, nu e departe, fac o operațiune la bancomat, adică
verific ce disponibil am, o surpriză, chiar e cât scrie în
contract !, și vin cu el activat. Plătesc și toată lumea este a
mea, toată lumea e mulțumită, zâmbește, etc. Era vineri.
Luni mă programează reprezentanța de la Iași să vin cu mașina
lunea viitoare, la 10.30, că numai bine vine și băiatul de la aer
condiționat din concediu. Pe urmă mă sună ceilalți că a venit
mașina de spălat și că mâine să stau pe lângă telefon că mă
sună băieții cu livrarea.
Marți mă trezesc devreme, să stau pe lângă telefon că mă sună
băieții cu livrarea. Pe la 15.30, când mă luase moțăiala pe sub
nuc la umbră, sună băieții. Primele două apeluri le-am ratat.
Constat că au trecut doar zece minute, sun înapoi febril. A, zice,
eram prin Bodești și acuma suntem aproape de Tg. Neamț. Venim pe
la dvs. când ne întoarcem. Perfect zic, vă aștept, decât că nu
e în Bodești, e în Boțești, zece km mai la sud. Păi nu e strada
Soarelui, nr…, Doru …? Ba da, și numărul pe care vorbim, că
voi m-ați sunat primii, doar că cineva a greșit o literă la
numele satului. Nu știu zice el încurcat, nu e în regulă.
Prietene zic, mașina e o …, nu ? Da, confirmă el. Crezi că toate
pot coincide așa, inclusiv numele meu, cu excepția unei litere din
numele satului ?, îl atac. Nu știu zice, noi suntem închiriați,
trebuie să sunați la firmă să ne sune ei, altfel ducem mașina
înapoi. Îmi explodează capul instantaneu. Așa ceva nu există.
Sun la magazin, după ce găsesc cu greu numărul ascuns pe site
printre tot felul de detalii care li se par lor mult mai importante,
dau fix de omul care mi-a prezentat mașina, îi explic și el îmi
spune sfătos, ca bunicu, că va face tot ce e posibil… Auzi ce
exprimare. Face tot ce e posibil, de parcă opera pe creier, sau
ajuta un refugiat politic să evadeze din Coreea de Nord. Trec 15
minute și mă sună băiatul, încă neconvins, că mai au niște
livrări în drum și ajung la mine. Ajung pe la 18.45, desigur, ca
să fie ziua completă. Familia mea ieșise demult în oraș, la o
înghețată. Băieții vin, recepționez, ei mă pun să verific
dacă nu e lovită, mașina e în țiplă înfofolită de nu i se
vede nici nasul, dau ok-ul, vreau să le dau o sticlă de vin, îmi
spun că nu beau, mă lasă mască. Vorba moldoveanului: ”tâț
beu”. Rămân singur, depănușez la ea, scârțâi la polistirene,
cotrobăi prin cartea tehnică, instalez. Constat un semn particular,
tabla nu e chiar groasă și nu mai reflectă lumina în mod unitar,
seamănă cu urma unui genunchi, dar e pe partea ascunsă, sărut
mâna.
…
Trece uichendul fără incidente, facem bbq, porumb fiert, bag în
mine dulciuri la greu.
...
Luni am fost la Iași, la reprezentanță. Aglomerat. Am întârziat
pentru că la Podu Iloaiei erau atât de multe mașini care treceau
brusc de pe două benzi pe una și atât de abil trebuie să fii în
situații din astea, încât, cu toată experiența și cu tot tupeul
tot mi-au trebui patruzeci de minute să traversez ditamai orășălul.
Nici un polițist, nici o caschetă care să ne zâmbească măcar,
să ne facă din mănușa albă cu mâna. Noroc că nu trebuia să
prind vreun avion.
Mai sunt, dar nu mi le amintesc pe toate, de unele mă ascund, mi le șterg din memorie.
…
”Așa mi-am petrecut eu vacanța de vară” era să zic. În
România extracarpatică răsăriteană. De ce să pleci când acasă
sunt de toate ?
Așa că am două sfaturi: ia-le așa cum sunt și nu te grăbi.
De câte ori mă grăbesc și/sau am pretenții constat că
- la benzinărie tocmai schimbă tura și nu merg pompele, am pățit-o
și la miezul nopții și la șase jumate după amiaza,
- pe traseu totdeauna vor veni alții mai rapizi și te vor depăși
pe orice parte vrea mușchii lor,
- la spital rareori găsești un doctor bun care să stea de vorbă
cu tine ca-n filmele americane și să te trateze ca-n Germania,
- oamenii în jur vor prefera să se descotorosească de ambalajele
de orice fel care, desigur, sunt mai grele și mai voluminoase goale
decât pline, poluând tot ce se mai poate polua,
- șoselele nu vor dura și vor fi făcute din start cu imperfecțiuni
(nu e nimic rău probabil, și mobila se caută acuma antichizată,
cu crăpături și mușcături de cari),
- foarte greu găsești meseriași buni, de orice fel,
- foarte rare sunt serviciile de calitate și atitudinile
corespunzătoare,
- tot timpul se strică ce-ți trebuie mai mult în momentul ăla,
etc., etc., etc.
De-aia, și dintr-o mie și unul de alte motive, îmi place țara
noastră. Nu ne plicitisim nicodată, iar părul alb, cu excepția
cocalarului care de regulă își expune ceafa trietajată rasă și
fără personalitate, înflorește mai repede.
La școală am învățat că țara noastră a fost la răscruce de
vânturi și din cauza asta etc., etc., etc. E ok aici, fără
uragane și/sau tornade, la nord e prea frig, la sud e prea cald, la
vest prea organizat, la est prea sălbatic. Noi aici, la foc potrivit
din toate punctele de vedere, suntem perfecți așa cum suntem.
… Eram ironic puțin. Și trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu