Visul

Dormeam. Pe burtă. De regulă prefer alte poziţii. Naiba ştie cum ajunsesem să aleg în somn postura asta, care produce de fiecare dată blocaje musculare. Poate asta generase coşmarul. Durerea de ceafă. Sau poate nu era coşmar ? Dacă era de-a dreptul realitate ?

Visam că dorm pe partea stângă şi ţin în braţe o făptură diafană. De sex feminin, să fie clar, cu pielea împrumutată definitiv de la o piersică ajunsă la maturitate, fără a fi forţată de biostimulatori sau tot felul de coloranţi şi substanţe injectate în scopul menţinerii prospeţimii mai departe de perioada de garanţie. Făptura asta de sex feminin era chiar o fiinţă umană full option, cu parfum, culoare, textură, forme, linii şi curbe perfecte. După sistemul meu de referinţă, de care de regulă, sincer, nu mi-e ruşine deloc.

M-am descoperit încercând să-mi imaginez ce culoare de ochi are, ce gust aş simţi sărutând-o, cum sună glasul ei (poate are limpezimea perfectă gen Katie Melua când cântă, sau inflexiunile alintate ale ţigăncii de Ayo., sau profunzimea de tip Norah Jones, sau poate feminitatea inegalabilă a Sophiei Zelmani ?), cum arată zâmbetul ei, etc. Pentru că femeile, după mintea mea, sunt cele mai frumoase atunci când zâmbesc. Creatorul a ştiut să concentreze acolo toată esenţa feminităţii. Şi frumoasele, şi urâtele, şi incolorele, şi insipidele, atunci când găseşti declicul zâmbirii potrivit fiecăreia, se transformă brusc într-o părticică de grădină botanică. Acolo, într-o grădină de felul ăsta, indiferent în ce colţ te ascunzi, dai de tot felul de forme care se laudă cu numele de inflorescenţe. Colorate sau nu prea, parfumate sau nu prea, absolut toate au frumuseţea, sensibilitatea şi farmecul lor. Garantat. Chiar şi alea carnivore. Uneori, mai ales alea carnivore. Aşa că zâmbetul este unul dintre lucrurile mele favorite în această lume. Şi în lumea viselor.

După felul în care respira, am fost sigur de fineţea şi eleganţa ei, ambele native. Nu părea genul care să gătească cu ţigara aprinsă deasupra oalei cu borş, să arunce cu rufe murdare prin toate colţurile sau să vină acasă numai când tai porcul, cum zicea un personaj cu care mai hălăduiam prin munţi. Mă gândeam la bunătăţile pe care le vom găti împreună, bineînţeles într-un mod absolut dietetic şi moderat, chiar dacă orice master chef ne-ar fi invidiat. Mă gândeam la conversaţiile inteligente, preocupările intelectuale şi abilităţile de socializare de care dispuneam în tandem şi eram mândru şi absolut satisfăcut, conform standardelor din societatea românească actuală. (Fără de care colectivitatea te elimină, nu-i aşa ? )

Trăgeam de timp, pentru că voiam să savurez această prezenţă la nivel tactil, senzitiv, emoţional, fără a ajunge prea devreme cu imaginaţia la etapa în care ne transformăm în amoraşi. Ascultam respiraţia ei liniştită, mă simţeam împăratul lumii ţinând-o în braţe, şi voiam să nu se schimbe nimic până la sfârşitul zilelor. Imaginaţia lucra şi în condiţiile astea, nu avea piedici de nici un fel, şi toată lumea din tabloul meu putea cel puţin să fie mulţumită, la toate nivelurile. Aveam timp şi pentru amor, toate la vremea lor, aşa consideram.

Pe urmă, s-a întors, în braţele mele, cu faţa spre mine. Şi când să savurez contactul intim cu formele de pe partea ce-mi fusese mai puţin accesibilă până în momentul respectiv, am constatat că mă dezvolt în aşa hal în 3D că era să cad din pat.

Atunci am auzit nişte paşi pe treptele care la mine în casă unesc etajul cu nivelul solului din localitate. Ori aşa ceva era imposibil, din simplul motiv că la controlul efectuat instantaneu cu picioarele mele am constatat că părţile ei componente care purtau acelaşi nume se aflau acolo, la locul lor.

Cu toate simţurile în alertă am mai tras de timp câteva secunde. Timp în care paşii pe trepte au continuat să se audă, tot mai aproape. Păreau a fi chiar uşori, eleganţi, de femeie. M-am uitat la frumoasa adormită din braţele mele. Liniştea şi siguranţa se citeau în toate liniile feţei. Am întors privirea spre uşă, unde apăruse, inexplicabil, o lumină. Suficient cât să văd clar.

Dacă aş fi avut coamă, ar fi devenit ţeapănă în secunda aia. Dacă aş fi fost un difuzor, m-aş fi auzit preţ de vreo 15 km jur împrejurul casei. Dacă şi picioarele mele ar fi fost dotate cu degete mari opozabile, aş fi scormonit în saltea din patru părţi diferite cu nenumărate gheare la capătul unor degete încleştate mai ceva ca braţele meduzei din 20000 de leghe sub mări a lui Gyula Verne.

De ce toate astea ?

Pentru că fata frumoasă care dormea goală în braţele mele, fără să realizeze nimic din ce se întâmpla chiar în apropierea ei, stătea în acelaşi timp şi în pragul uşii, dedublată, cu o lumânare în mână, în cămaşă albă transparentă vaporoasă, privindu-mă cu nişte ochi goi, fără expresie, cornee şi nevoia de a clipi măcar. Sunt sigur, apucasem să o văd suficient de bine ca s-o pot identifica.

...

M-am trezit într-o apă şi un urlet. Gâtul sucit în unghiuri greu de suportat mă durea aşa cum era de aşteptat, adică foarte rău. Saliva care se pregătise asiduu să păteze porţiunea de cearşaf din dreptul gurii mele a ales să amâne, să pândească un alt moment propice. Eram în acelaşi loc, singur ca de obicei, fleoaşcă şi cu dureri de faringe destul de acute.

Am băut nişte apă şi, în timp ce durerile de toate felurile se linişteau, m-am întrebat care poate fi semnificaţia unui astfel de vis. Am mai băut nişte apă şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să trăim neapărat căutând semnificaţii peste tot, la orice. Pur şi simplu lucrurile se întâmplă, evenimentele au loc, visele apar ca şi consecinţe ale unor conexiuni bizare în mintea noastră, timpul trece şi noi ar trebui să fim mai maturi de felul nostru în tot ce întreprindem. Sau mai copilăroşi ? Sau nu ? Sau ...