Despre capace de canal

O poveste adevărată şi chiar neinteresantă

Povestica asta o s-o scriu cu amănunte, pentru că nimeni în jur, de regulă, n-are răbdare s-o povestesc live. Aici nu mă întrerupe nimeni, nu cască nimeni, nu schimbă vorba nimeni. Unora am spus-o, sau am încercat. Nu e nimic de capul ei, dar mie îmi place.

Cred că sunt mai bine de zece ani de atunci. N-are importanţă, oricum. Era februarie, ceva zăpadă, câteva grade minus şi ora 4.00. Aşteptam maşina să merg la Bucureşti, delegaţie. În faţă la blocul turn. Era frig, zăpadă generalizată şi linişte totală. Liniştea aia pe care o apreciezi mai mult când o găseşti în oraş, printre betoane, la ore mici, decât în pădure, la orice oră. Cumva ca pe femeia de după văl, de regulă mult mai interesantă decât plaja de nudiste, plină de anatomie, reală şi banală.

În atmosfera aia care te ţine nehotărât între contemplarea momentului aşa de rar şi dorinţa de a dormi în scutece călduţe, la picioarele mele s-a auzit un huruit uşor şi capacul de la canalizare, pe care nu-l văzusem până atunci, s-a mutat puţin, cât să apară bustul unui om. Am fost voleibalist înainte să rămân mic, aveam ceva detentă, şi ceva amintiri în muşchi şi oase, aşa că mai mai că aş fi sărit vreun metru doi în orice direcţie, când vocea lui liniştită m-a oprit.

-          - Prietene, n-ai o ţigară ?

De jos venea căldură şi lumina era obscură, somnolentă. Fumam pe vremea aia, sigur că aveam. Amuzat, i-am dat o ţigară şi în secunda următoare, după mulţumesc, totul a revenit la normal. Stăteam şi mă uitam la capacul ăla şi mă întrebam dacă nu cumva aţipisem şi mă apucasem de visat. M-am scuturat şi mi-am făcut şi eu o ţigară, chiar dacă nu mă omoram să fumez cu minus în aer. Începuse să fulguiască. Era ca în partea frumoasă a poveştilor cu Crăiasa Zăpezii. Am tras vreo două, poate trei fumuri şi iar s-a dat la o parte domnul Sesam de la Apaserv. A apărut acelaşi personaj, zâmbind, şi mi-a cerut un foc. Nu găsise sub pământ. Pe urmă un altul, de dedesubt, l-a dat la o parte după ce şi-a aprins ţigara, a ieşit lângă mine şi m-a rugat, dacă nu e prea mult pentru mine, să-i dau şi lui o ţigară. I-am dat. Şi foc. A aprins-o, s-a întins, s-a dezmorţit, şi-a trosnit toate oasele şi mi-a zis:

-           - Şefule, n-ai idee ce bine-mi pică ţigara asta. A tras un fum adânc, umplându-mă de poftă. 
       - Vin de la o femeie. 
      Mi-a făcut cu ochiul şi a plecat spre muzeul de istorie, dispărând în întuneric.

În urmă s-a auzit din pământ vocea celuilalt:

-           - Băi, n-ai uşă la bordei ? Şi zdrang, capacul la loc.

Linişte. Aproape că se auzea cum fulguie. Ba chiar se auzea bine. Au apărut cele două faruri, în urma lor maşina, am urcat şi am plecat spre Bucureşti. Gata, asta-i tot. Toată povestea.

Uneori mă întreb în ce fel visează oamenii ăştia ... În dormitoarele lor subterane încălzite, cu aer umed şi sărac în oxigen, aşternute printre conducte, şobo, betoane şi mirosuri.