Primăvara

Am visat că eram o magnolie. Aveam muguri şi crenguţe şi fusesem replantat, pentru o poziţie mai bună în grădină, şi depăşisem criza de adaptare de ceva vreme. Iarna nu fusese cine ştie ce şi zăpada nu căzuse de pe casă decât la vreo douăzeci de centimetri în dreapta, aşa că nu-mi rupsese nimic important. Mă pregăteam să înfloresc pentru prima dată în viaţă. Dacă n-aş fi ştiut că florile nu se numără, deci, implicit, nici mugurii florali, mi-aş fi făcut un inventar. Aşa, cu interdicţii din astea, superstiţios deplasate, rămăsesem fără un motiv clar, cuantificat, de mândrie. Eram fericit (magnolia e un arbore, deci e băiat ) într-un fel ambiguu, aşa cum puteam şi eu, în situaţia dată. Mi se părea că nu e rău deloc să fii magnolie.

Aşteptam primăvara, eram numai o adrenalină. În aşteptarea lui aprilie număram zilele, minutele, fulgii de zăpadă şi lătrăturile câinilor din sat, care se dovedesc de multe ori nişte animale atât de fără imaginaţie că nu fac decât să se tot repete în tabieturile lor de-a dreptul mecanice. Toate marcau timpul, care se scurta, în aşteptarea momentului. În perioada asta de aşteptare, aşa de lungă, atât regimul termic, cât şi cel pluviometric mă furnicau în vârful crengilor, simţeam frunzele şi lujerii noi cum abia aşteaptă să explodeze şi să se dezvolte în 3D, mă tachinau la degetele rădăcinilor, care nu se mai încălzeau şi mai stăteau şi prinse în zaiul subteran. Perişorii absorbanţi erau captivi în capilarele îngheţate ale pământului şi, deşi nu poţi decât să-i fii recunoscător şi absolut dependent de el, uneori îţi vine să te ajuţi cu un hârleţ şi să te mai eliberezi câte puţin şi să stai la soare cu toate părţile ascunse. Parcă prea e posesiv şi pământul ăsta.

 Probabil că asta e drama latitudinii bântuite de climatul temperat continental.

Într-un târziu se făcuse şi primăvară. Îngheţurile târzii nu mai aveau putere, nenorocitele, şi frunzele mele ajunse la vârsta adolescenţei erau complet ieşite de sub control. Numai eu ştiu ce eforturi făceam să le ţin înghesuite fiecare în mugurul ei. Iar florile, ce să mai zic ? Aveam şi dureri şi mă mâncau mugurii aşa cum mănâncă nişte muşcături de ţânţar inflamate pe alergicul la orice al zilelor noastre. Iar eu eram o plantă şi mâncărimile sunt altfel, mai ales la magnolii, nici nu se poate vorbi despre leacuri şi altele din astea. Trebuia să suport în tăcere şi să mor eu dacă nu merit o medalie pentru cum am depăşit perioada. Când a venit vremea şi am simţit că nu mai sunt motive de teamă, am înflorit din suflet, din toţi mugurii deodată, din toate încheieturile. Aveam nişte flori aşa de frumoase şi de parfumate că simţeam că mi-ar fi dat lacrimile non stop, dacă aş fi fost echipat cu cele necesare pentru asta. Mugurele terminal mai ales, se întrecuse pe sine, ca să zic aşa.

În ani pământeşti feeria a durat aproape două săptămâni. Pe urmă am început să mă confund cu mediul înconjurător, de culoare din ce în ce mai verde.

Unde dispăruseră florile mele ?

Am deschis ochii şi picioarele care-mi ieşeau de sub plapumă aveau degetele aproape îngheţate. Uitasem balconul deschis, deşi afară încă era rece. Frigul, local sau interstelar, nu iartă pe nimeni.

 Acuma, chiar nu mă interesează dacă şi ce semnificaţie are un astfel de vis...

Uneori, când mi se pare că se adună prea multe, mă gândesc la luna aprilie.