Pelicanul şi adolescenţii

Pelicanul şi adolescenţii.

Povestea scurtă şi un pic tristă e cam aşa:

În copilărie am fost abordat de nenea Nae, antrenorul de volei şi m-am angrenat, în timp, într-o gaşcă foarte faină la clubul sportiv, cum era pe vremea aia. Am crescut cu trupa asta şi am pus tot sufletul de care dispuneam în sportul respectiv, în toţi anii de şcoală, că talente sportive deosebite nu prea aveam. Începând deci cu clasa a treia pentru mine programul săptămânal încludea măcar două antrenamente. Când am ajuns la liceu ne-a preluat Pelicanul, aşa era numele lui de scenă cu care-l botezaserăm, după o adevărată lovitură de stat între generaţii. Ne-a plăcut stilul lui tineresc şi modern de joc şi de a antrena şi l-am părăsit pe Nae, fără prea multe fiţe şi scrupule, fără să ne pese de tragedia pe care probabil i-am produs-o în sufletul lui de pensionar în devenire. Pur şi simplu nu ne-am mai dus la Nae la antrenament. Pelicanul ne-a făcut campioni naţionali, ne-a salvat de sfeclă furajeră, porumb şi cartofi din lungile săptămâni de practică agricolă din fiecare septembrie şi ne-a dus în tot felul de turnee, deplasări de duminică sau cantonamente. Pentru mine anii ăia au trecut mult mai uşor datorită lui, mai ales că, numai un exemplu, în blocul nostru se făcea economie de curent la greu, în sensul că noi nu aveam zilnic pentru 5-6 ore, în timp ce la toate blocurile din jur nu era o problemă. Aşa că antrenamentele începute chiar la ora 20.00 erau perfecte pentru mine, ca să-mi diluez frustrările şi furia neputincioasă, de licean modern care învaţă la lumânare. Colorau incolorul în care ne zbăteam. (Nu că aş fi învăţat cine ştie ce în liceu).

Pelicanul avea trei texte imbatabile, prin care încerca să ne reproşeze derapajele din limitele bunului simţ sau ale concentrării în timpul meciurilor, pentru care îl simpatizam şi mai tare:

1. Nu sunt pelicanul vostru;

2. Stai în teren ca un cuier de rufe;

3. Ai grijă, că nu ne tragem de aceeaşi răţuşcă (din cauza lui, începând din perioada respectivă, îmi imaginez şireturile în formă de răţuşcă).

Iar noi îi ziceam, desigur, dom’ profesor, ceea ce suna foarte cool la vremea aia, când erau numaă to’arşa învăţătoare, dirigintă, tovarăşu’ profesor, director, etc.

Din partea mea a avut tot respectul. Şi pe Nae l-am iubit, chiar dacă el avea un singur text: măi boule !, dar Pelicanul a fost special. (Mai ales că el mi-a dat prima casetă cu Deep Purple, îi datorez deci prima audiţie Child in time).

Pe urmă, după liceu, vorba lui Tudor Chirilă, au trecut ani... Eu am ajuns şi la momentul în care m-am apucat să-mi fac o casă. Şi numai bine ce ajunsesem cu ea aproape gata, în sensul că anul următor se putea preda la cheie, când într-un iunie am auzit că Pelicanul a făcut un cancer galopant la plămâni şi a murit în trei săptămâni...

Nu că am fi ţinut legătura cu el. Ne mai vedeam pe stradă şi schimbam câteva vorbe. Dar vestea ne-a şocat şi am mers noi, trei vechi prieteni, şi i-am prezentat respectele. Sper că şi alţii, nu ştiu, nu ne-am întâlnit. M-a marcat mult mai tare decât mi-aş fi imaginat. O vreme l-am visat. În perioada aia, fiind vară şi foarte cald, iar eu excitat de casa mea aproape gata, mergeam să dorm în viitorul şi actualul meu dormitor ca pe vremuri, în podul cu fân al unor prieteni din Durău.

Şi după moartea lui Pelicanu, dormind eu şi visând frumos, nu spui că pe la ora trei, când toate spiritele îşi fac turul şi vampirii bântuie cu degetele băgate adânc în ochii bucuroşi de  bezna preferată, l-am visat urcând pe scări la mine în casă ? Şi am sărit din somn, am realizat imposibilul, m-am întors treptat pe celelalte trei părţi şi n-am mai putut să dorm ? Îi tot auzeam paşii pe trepte ? Motiv pentru care m-am mutat urgent în casa cealaltă, locuită de oameni vii, care se hrănesc cu lapte, dar şi carne şi legume şi gluten... Şi l-am tot visat o vreme şi în nopţile următoare...

 Şi nici nu aveam nici un fel de scară montată în casă la vremea aia, adică mă urcam la etaj în muşchi (am scară interioară scârţâitoare, din lemn).

Dar nu ca pe un bau bau. Doar că nu mă puteam obişnui cu plecarea lui aşa de repede. Nu sunt nici ipocrit, nici mincinos. Plecarea bruscă m-a marcat proporţional cu nivelul de culoare pe care l-a adus el pentru mine în perioada liceului, adică exact în cei mai cenuşii ani optzeci.

Aşa că m-am gândit să-l pomenesc într-un fel şi eu, în semn de respect. Prietenii cred că ştiu de ce. Să tot fie vreo şapte ani. Se chema Viorel Roşioru.