Nu călcaţi florile. Nu rupeţi iarba. Sau ... ?

Iubita mea, mă decojesc, mă prăbuşesc, mă bucăţelesc, mă rătăcesc !...

 Atât am mai apucat să spun. Mergând, am început să las în urmă tot felul de părţi din mine. Mai întâi de piele, pe urmă de carne, pe urmă de suflet. Am încercat să mai articulez ceva, dar parcă uitasem vorbele. Nu se auzea nimic dinspre mine. În câţiva paşi s-a instalat uitarea şi nu mai ştiam nici cine sunt, nici ce caut acolo, nici cât timp trecuse, pierdut sau nu, oricum nu mă mai interesau lucrurile astea, nici ce ar trebui să fac mai departe.

Când s-a întors spre mine, era prea târziu. Bucăţile de mine erau peste tot în spate, unele se împrăştiau cu vântul, altele se udaseră cu apă de mare şi nu se mai cunoşteau, altele, rămase încă, nu mai erau de folos, eram oricum un puzzle irecuperabil. Se mai vedea câte o frântură de urmă din trecut, dar şi alea dispăreau încet şi inevitabil în ceaţa uitării. Am privit-o neputincios şi ea a început să plângă. Altădată mi-ar fi ars sufletul. Acuma era doar o fată frumoasă care plângea. Nu se mai putea face nimic. Nu mai simţeam, nu mai era cu ce şi de ce.  Prin urmare, nu a durat mult şi am început să ne pierdem contururile...

Mă lăsasem în voia brizei. Ieşise soarele, începusă să se facă simţită şi căldura, valurile acopereau orice zgomot civilizat şi sufletul meu se recalibra. Mai erau speranţe. Cu ochii când verzi, când albaştri. A fost aşa de brusc şi de frumos, şi a durat atât de puţin, că doar cometele şi focurile de paie ştiu cu adevărat ce vreau să spun. Contactul cu realitatea era destul de rar şi la o vreme a început să devină dureros şi necesar, şi inevitabil şi în final incompatibil. Presiunea din tâmple nu mai era de suportat, extrema cealaltă se făcuse cunoscută pe deplin, era imposibil de mers mai departe. Aşa că valurile au avut iar un rol important şi urmele s-au şters din nou.

Sufletul şifonat şi contrariat a devenit foarte bănuitor şi precaut. Au durat mult operaţiunile de vulcanizare şi dispariţia cât de cât a cicatricilor. A venit iarăşi o dimineaţă cu cerul limpede la orizont şi a răsărit soarele în toată splendoarea. Acuma chiar a fost totul mai consistent. Orizonturile se lărgiseră, speranţa nemuririi revenise. Echilibrul se vedea aproape, în culori vesele. Ratarea perfecţiunii stă 'însă la orice oră după colţ şi nu m-a iertat nici pe mine. O noapte naşpa, într-un loc cu pretenţii de sfinţenie, şi uite, s-a întâmplat ca-n previziunile răutăcioase. Iar balaurii proprii, şi poate nu doar ei, au tot încercat să schimbe ceva, începând din momentul ăla. Uneori realitatea se cere evitată, spun ei. Nu mai poţi face lucrurile cum trebuie fără amestecul unor evadări, spun eu. 

Naiba ştie... Acuma, odată cu primele semne de toamnă, totul e altfel decât părea nu demult. Toamna e frumoasă, dar frumuseţea ei, de multe ori puţin obosită, contrastează flagrant cu veveriţele primăverii. 
Iar sufletul şi tălpile ar trebui să nu se întâlnească niciodată, pentru că tălpile pătate cu frânturi de suflet se comportă de fapt ca nişte şenile, fără să lase mediului înconjurător prea multe posibilităţi de a face oarece reparaţii.