Stele căzătoare

Noaptea trecută au fost căderi masive de stele. Cine vrea să vadă aşa ceva trebuie să aibă informaţia şi să fie dispus să caşte ochii după ele. În perioada asta, fiind luna cadourilor, mai e şi avantajul că nu sunt stele căzătoare din alea grăbite. Sunt unele dintre cele cu viteza cea mai mică, şi le poţi vedea pe îndelete. În plus, pentru prima dată de când ni se tot anunţă diverse fenomene astronomice, şi după mai mult de treizeci de zile fără soare, cerul arată ca în luna iulie în Kusadasi. Fără scamă de nor. Deci trebuie profitat. Desigur, a profita se potriveşte în situaţia dată celor pentru care lucrurile astea înseamnă ceva. N-am reuşit la viaţa mea să văd decât o eclipsă totală de soare, una la fel de totală de lună. Meteoriţi din ăştia, însă,  văd câte unu-doi în fiecare noapte cu cer senin când sunt prin pădure sau la mine în grădină, de câte ori mă uit spre ei.

Dar o ploaie de stele e ceva rar şi merită văzută de fiecare dată. Azi noapte, pentru prima dată deci, pe la orele 1.00 trecute fix, stăteam în mijlocul grădinii cu cervicalu îndoit regulamentar şi mă zgâiam la cer. Toată lumea din raza mea vizuală părea că doarme, în afară de o serie de câini, prietenii cei mai buni ai omului, care cred că momentul cel mai bun pentru un concert de lătrături şi schelălăieli pe tot felul de voci patetice şi chiar jalnice e acuma, la ore mici, când prietenul cel mai bun săracul, cu excepţia mea,  încearcă să doarmă. În afară de bruiajul câinilor, toate erau la locul lor. Orion, Crucea nordului, Racul, Carul mare şi cu prietenul lui, Carul mic, plus altele pe care nu le ştiu cum se cheamă, stăteau fiecare în colţişorul şi poziţia caracteristică. Am văzut vreo trei luceferi, am văzut şi Steaua Nordului, şi Milky Way. Fiecare cu lumina şi strălucirea ei, fiecare speriată să nu alunece şi să dispară în una două secunde. Luna arăta ca ochiul drept încruntat al vârcolacului care nu suportă s-o vadă plină şi care o atacă de fiecare dată şi o înghite câte puţin în fiecare noapte. Şi, nu chiar ca o ploaie, pentru că totuşi trebuie un pic de şansă şi chiar de inspiraţie să nimereşti partea potrivită a cerului în care să te uiţi, cad stele, una câte una. A fost un moment în care am văzut chiar două deodată. Cerul arăta de ar fi făcut invidios orice observator astronomic.

E un sentiment aparte. Am numărat 21 în 25 de minute. Nu sunt deci chiar aşa de multe, nu e ca atunci când plouă cu apă. Totuşi e ceva, nu ? Deja după vreo şapte nu mai ştiam ce dorinţă să-mi pun. Câte dorinţe poate avea cineva ? Mă refer la chestii serioase. Eu n-am aşa de multe, aşa că m-am dus la soamne când am îngheţat.

Acuma mă înfofolesc şi ies iar pentru sezonul al doilea. Trebuie să văd dacă stelele pe care le ştiam mai sunt la locul lor. Şi să văd dacă-mi mai vin idei pentru dorinţe noi, deşi nu prea cred. M-am gândit azi şi le-am cam epuizat. Dacă-mi vine vreuna mai târziu, prea târziu, rămâne pentru moşul. Adică tot eu va trebui să fac ceva în sensul ăsta. Pentru că moşul sunt eu. Chiar dacă sper în secret şi ceva de la stele.