O scriu pe blog pentru că vreau să-mi rămână una dintre cel mai dragi
amintiri. Altfel, oricum nu interesează pe nimeni decât pe cei implicaţi.
Zilele astea am avut întâlnirea anuală a cui a vrut şi a putut să vină din
promoţia Silvicultură Braşov 1994. La Piatra Neamţ. Într-un loc unde nu prea
fuseseră mulţi până acuma. De când eram copil visam la o petrecere de
sărbători, de preferat de revelion, care să fie într-un anume fel: adică într-o
locaţie la munte, cu o noapte măcar de petrecere adevărată, cu ziua următoare
la dispoziţie pentru reparaţii, plimbări şi o a doua seară liniştită cu indivizi
în formă care să facă atmosferă şi să râdem ca disperaţii.
S-a întâmplat în realitate, cu toate că nu cred că pot procesa încă, în sensul că a fost mult prea mişto şi stau şi mă întreb dacă chiar a fost adevărată. A fost
ca în poveşti, chiar dacă a început pe 28 noiembrie şi s-a încheiat pe 1
decembrie, adică nu de sărbători. Chiar dacă nu a nins, decât puţin, în prima
seară. Chiar dacă nu am sărbătorit nimic altceva decât revederea noastră la
şase luni după întâlnirea de 20 de ani de la Braşov. Au venit aproape toţi
dintre cei care au confirmat şi încă au lipsit o mulţime despre care îmi pare
tare rău că n-au ajuns, n-au ştiut sau n-au putut veni.
Nu s-a întâmplat nimic deosebit, decât că oamenii au ajuns pe noapte,
ceaţă, ninsoare şi chiar polei, într-un loc necunoscut, pentru majoritatea
aflat la dracu, la sute de kilometri. Erau flămânzi, obosiţi. Voiau să
se vadă, unii nu ştiau cu cine se vor vedea, decât în parte, erau curioşi de
locaţie, condiţii de cazare, condiţii de derulare. Suntem, nu-i aşa, la vârsta
la care tabietul este mama noastră şi comoditatea este soţul ei. Ne urnim de acasă mai cu greu, mai cu teamă. Nu mai avem energia şi elanul ăla. Nu mai avem
încredere în resursele noastre şi ne gândim cum să găsim momentul potrivit să o
ştergem într-un colţişor liniştit şi să ne rumegăm problemele, stresurile,
oboselile. S-au tot adunat, s-au văzut, s-au pupat, s-au mai relaxat. Au gustat
nişte slană, au desfăcut pălincile. Au dispărut tabieturile.
Salonul s-a umplut, undeva spre ora 10 şi s-au încălzit cu un borş, s-au
mai întramat cu nişte fripturi. Şi alcool. Poveşti, destinderi, zâmbete,
amintiri. Pe la ora trei erau cu toţii duşi la culcare, echilibraţi emoţional. Era
destul de bine. Erau obosiţi, dar păreau mulţumiţi de decizia de a veni.
Sâmbătă ne-am plimbat puţin prin frig, am pozat parapeţii barajului,
scările de piatră din curtea mănăstirii Pângăraţi şi panorama de la crucea de
deasupra Scăricicăi. Seara am băgat o rădăuţeană de încălzire şi un ceaun
combinat cu sarmale. Şi mămăligă, desigur, să vadă clar că sunt în vizită în
Moldova. Adi Popa a sugerat la un moment dat ceva muzici populare, încălzit de
sarmalele la care râvnea din clipa sosirii. Nu mai ştiu cu ce-am deschis
dansul, dar mi-a ieşit din prima. Pe urmă totul a mers de la sine, pentru că am
combinat-o în alegeri cu Olteanu, cu Cristi Ilaş şi cu moroşenii. Momentul de
vârf a fost o melodie obscură, în care unul îşi îndeamnă nevasta să fie mai
tupeistă şi să danseze pe masă. A fost cu bis. Am râs cu lacrimi. S-a dansat
Maramu’, bănăţene, bihorene, olteneşti, moldoveneşti, Dire Straits, AC/DC,
tangoul din Parfum de femeie, etc. Sergiu a zis că nu bea şi a cedat când Negru
a venit cu Jagermeister. Două sticle s-au topit, în faţa lui. Am participat,
desigur. La ora trei jumate s-au închis ostilităţile. Plus zeci de beri.
Duminică am avut surpriza că averizările meteo, exagerate în stilul
jurnalistic românesc inventat de ProTv şi devenit rutină, plus alte motivaţii,
să înjumătăţească gaşca. Adi Popa, Mărăşoiu, Marcel Stelea, Cristi, au plecat
brusc. Pe urmă moroşenii, bihorenii şi la final, Sorin Corduneanu. Când să mă
ia depresia, au venit oltenii la micul dejun, şi au reechilibrat. Am convenit
că mergem la zimbri şi aşa am făcut. Rămăseserăm numa’ vreo 20. Am văzut
zimbrii, am speriat toate animalele din grădina zoo cu lătratul lui Croco,
monstrul de căţel al Corneliei, în greutate de aproximativ doo kile jumate.
Cerbii s-au grupat în ţarcul lor, lopătarii într-al lor, zimbrul cel mic a
fugit lângă maică-sa, zimbrii ceilalţi au devenit brusc solidari. Am fost şi la
parc (Parcul Natural Vânători Neamţ) şi unii s-au pozat cu zimbrul din dioramă.
Mănăstirea Agapia nu trebuie ratată cu nici o ocazie. Ne-am uitat la picturile lui Grigorescu, ne-am pozat; ne-am mai oprit pe
urmă în oraş, în centru, la turnul lui Ştefan cel Mare, ca să facem iar poze, ca
omul, cu ocazia deschiderii jocurilor olimpice de Crăciun cu aproape o lună
înainte, deocamdată prin amplasarea şi ornarea centrului. Cu menţiunea că la
bradul din centru încă se lucra, în sensul că unul, într-un braţ telescopic, se
chinuia să întindă ceva fire cu becuri.
Vara e ziua lungă, e cald, e posibilităţi. Se pot face plimbări lungi cu
haine puţine. Se pot parcurge spaţii mai mari şi vedea lucruri mai multe. Acuma
era frig, umezeală şi vremea se străduia să ne trimită la căldură. Aşa că ne-am
îndreptat spre cabană, tochitură, păstrăv, varză murată, saramură şi, desigur,
clătitele cu brânză la cuptor. Cu smântână peste ele... Nu sunt mâncăcios, sunt
doar pofticios, şi sarmalele, şi clătitele, şi ... cu smântână peste ele ...
Oltenii, moldovenii mei, sunt
adevăraţi. Aseară au făcut dovada că fără ei totul ar fi fost complet
incomplet. Am râs cam cinci ore de ajunsesem să caut cu privirea după aspirine,
algocalmine şi nurofene, pentru că mă dureau fălcile, sternul şi musculatura
netedă în aşa hal că aproape nu se putea suporta, dar nici ideea că se va
termina la un moment dat. Olteanu a fost în formă maximă, secondat de Negru,
Sergiu şi câte un pic Dan Nicolăescu, fetele, Florin Chirilă, Ionel Vrânceanu. Am
râs ca şi pe 31 mai la Braşov, cu spasme, cu lacrimi, cu crampe. Am plecat la
soamne pe la ora 2.00
Dimineaţă ne-am revăzut la omletă. Erau toţi cu gândul la plecare, iar
nodul din gâtul meu începea să crească. Pe urmă, au plecat...
O vreme am încercat să mă reconectez la realitate. Când se întâmplă
întâlniri din astea eu îi văd pe toţi ca atunci. Nu-mi dau seama parcă de cei
20 de ani care au trecut. Sau 25, dacă socotim din anul I. Aşa e şi cu gaşca
din liceu, dar oricum, sunt chestii la fel şi totuşi complet diferite. Pe urmă
am descoperit un rest de pălincă de la Adi Danci. Pe care l-am văzut prea puţin
şi cu care aproape n-am apucat să schimb două vorbe. Am în schimb o poză tare,
în care ne exersam talentele coregrafice cu Cristi.
Sunt foarte bucuros că au zis unii că le-a plăcut. Am făcut tot posibilul
să fie frumos, ca să compensez handicapul de care dispun, şi anume timorarea
care mă cuprinde când e vorba de grupuri mari, când limba mea îngheaţă şi tac şi mă
transform în ascultătorul perfect, pentru că mi-e frică să stric ce e frumos cu replicile mele neinspirate. Nu am vrut să mă dau interesant, am vrut doar să
văd dacă poate ieşi ca în visurile mele din copilărie şi am făcut cum am crezut mai bine. Tudor mi-a lăsat un
desen pe care mă gândesc să-l înrămez. Cu oameni, cabane, maşini, apă şi fulgi
de zăpadă. Sau nori. Dar oricum, gaşcă fericită, care a prins ninsoare, plimbare la baraj, chef la cabană, şi asta între prieteni. Mi-a încălzit inima.
A fost pe aproape. Cred ...
Deşi mă gândeam că e o dată în viaţă, acuma mă gândesc la versiunea de
vară.
Mulţumesc Adi, Emi, Oltene, Cristi, Biţu, Sorin, Sergiu, Ionele, Salvadori,
Cornelia, Adi, Ada, Păşcuţilor, Nestor, Dane, Dorine, Marcele. Îmi pare rău că
n-au ajuns Liviu, Rudi, Cosmin, Cristi Apostol, Gabi Stanciu, Camelia. Îmi pare
rău că n-am insistat, că n-am sunat şi la Cristi Cozma, Riciard, Stalone, Bogdan Alexe, Ilişoi,
Sorin Rada, arădenii, braşovenii, bihorenii şi sudiştii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu