El avea nevastă, job, casă, maşină, perspective locale şi chiar de
capitală. Se iubiseră din facultate, într-un fel al lor, unic, aşa cum e
valabil în toate iubirile. Ocoliseră tot ceea ce amintea de ideea de furtunos
sau aventuros în anii trăiţi împreună. Inclusiv bucuria de a avea copii. Aveau
tot felul de justificări pentru a se ascunde de întrebările stânjenitoare, cum
ar fi că toată viaţa le stătea înainte, că erau tineri şi siguri pe faptul că
situaţia asta va ţine la nesfârşit, etc. Timpul trecea însă, împărţit între
stresurile inutile dar absolut prezente ale zilelor de muncă, ieşiri cu
prietenii, evenimente de natură socială de tot felul, vacanţe mai lungi sau
simple, evadări de sfârşit de săptămână în alte locuri. Prin natura
îndeletnicirilor, venea acasă destul de des la ore mici, sau lipsea nopţile. Uneori,
la ore târzii, când n-avea somn, se uita la ea adormită şi se bucura s-o vadă
acolo şi nu-i venea să creadă că respiră atât de liniştită şi împăcată lângă
el. Alteori se consuma pentru afecţiunea pe care şi-ar fi dorit-o din partea ei
şi care nu venea cu frecvenţa şi intensitatea pe care şi le dorea şi nu putea
dormi şi o ura. Devenea tot mai clar, odată cu trecerea anilor, că nu reuşeau
să comunice cum trebuie, aşa cum li se întâmplă celor care-şi găsesc jumătatea
cu adevărat şi care se alătură ca jumătăţile unui medalion, transformându-se
într-un întreg foarte bine conturat, fără a mai lăsa locuri pe unde să pătrundă
raze de lumină, curenţii, apa. În comuniunea lor, eroziuni de tot felul începeau
să-şi facă simţită prezenţa, prin crăpăturile care se ramificau tăcut împânzind
relaţia. Era bine, era practic, dar prea multă proză şi matematică şi prea
puţină poezie. Au început să fie curioşi în legătură cu posibile comparaţii. În
mintea lor, şi într-un mod pe care nu şi-l recunoşteau deschis. Ea avea mulţi curtezani.
Nu ştia cum să se descurce cu mesajele discrete pe care le primea şi se ferea
să rişte experimente. El visa în taină la femeia pe care o văzuse întâmplător,
într-un birou, răscolind nervoasă printre dosare. Îi aruncase o privire şi lui
i se păruse cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată şi se gândise că
privirea rece şi transparentă pe care o primise era ceva normal, fata era
„dintr-o altă ligă”, nu s-ar fi uitat oricum la specimenul de el. Asta era
expresia uzuală, după ce scuza cu clasele sociale cu statutul lor cu tot nu mai
erau la modă ca pe vremuri, putea să aleagă pe cine voia la felul în care
fusese dăruită.
Ea, cea din altă ligă, era mamă, avea o viaţă destul de banală, iar
nemulţumirile create de comportamentul departe de aşteptări al bărbatului pe
care conta, considerat pe vremuri drept soluţia perfectă pentru o viaţă
împlinită, o îndepărtaseră de ideea de familie şi căuta, în mod inconştient,
bâjbâind, o idee de fericire. Era frumoasă, naturală, fumătoare, inteligentă şi
nu foarte corect pusă în valoare dacă vorbim prozaic, profesional, acolo
unde-şi irosea anii cei mai tineri, în scopul supravieţuirii financiare.
Căutase alternative, aşteptase pe Făt Frumos ca pe ceva ce trebuie adus
fiecărei fete la un moment dat de calul alb cu mesaj din partea sorţii, cadou,
sau cel puţin cu titlu de şansă la altceva. Nu voia de la viaţă mare lucru, se
mulţumea cu un colţişor liniştit, confortabil, bine aprovizionat şi, lucrul cu
adevărat important, care să-i ofere siguranţă pe toate planurile. Nu era
disperată după carieră, acumulări, etalări pe covorul roşu. Voia puţină iubire
şi multă ocrotire, înţelegere, siguranţă.
L-a văzut prima dată şi, chiar dacă era în viteză, încercând să rezolve
nişte urgenţe cu care o freca şeful de se săturase, a sperat în sinea ei că vor
avea ocazia să schimbe cândva două vorbe. Nu şi-a dat seama cât de impersonală i-a
fost privirea, care l-a considerat în momentul acela de-a dreptul transparent. Abia
pe seară, în liniştea momentului care precede trecerea în lumea viselor l-a
reconstituit pe retină, i-a observat privirea lacomă, complexată, admirativă,
resemnată, plină de dorinţă şi speranţă. A adormit cu gândul la el, cu o
senzaţie de bine, pe care a sesizat înainte să adoarmă profund că n-o mai
vizitase de ceva vreme.
În timpul acesta el şi-o imagina
căutându-şi locul sub plapumă, parfumându-i aerul cu părul împrăştiat pe braţul lui, cu
căldura trupului gol emanând cuibărită lângă el în aşternut, respirând
liniştită şi adormind împăcată, după ce se iubiseră cu o pasiune pe care nici
Şeherezada nu o putuse imagina şi descrie în cele o mie şi una de nopţi de
poveşti nedormite. Ăsta este, de fapt, cam singurul fel în care visează
bărbaţii.
S-au văzut de câteva ori, comunicarea vizuală s-a îmbunătăţit treptat. Pe
urmă şi cea verbală. Au ajuns repede la concluzia că se doresc şi a venit
momentul în care au recunoscut fiecare celuilalt toate gândurile păcătoase. Au
observat că împreună se adună într-un întreg fără fisură, prin care adică nu
trec raze de lumină în care să se reflecte praful plutind, numai bun de pus la
gâtul Afroditei drept colier. Întregul, nu praful. Au lăsat în urmă viaţa veche fără
să privească înapoi, fără remuşcări, plini de speranţă.
A urmat o perioadă de iubire pasională, emoţională şi fizică. Nu mai
existau decât ei îmbrăţişaţi. Totul în jur apărea şi se stingea, încercând,
fără succes, să le câştige măcar o parte din atenţie. Senzaţia de împlinire, de
plutire, era incredibilă. Foamea, setea, nevoia de comunicare, de socializare, obligaţiie
zilnice, prozaicele... cine putea să înţeleagă ? Cine avea timp de prostii din
astea ? În calea iubirii, dorinţei, pasiunii lor neobosite nu existau lucruri
de genul pană de cauciuc, cămaşă de călcat, manichiură, maşină de spălat, oală de
ciorbă, factură, revizie, obligaţii sociale, lemne de foc, etc. Pentru o vreme
se părea că focul pasiunii şi credinţa că dragostea lor este unică, rezolvă de
la sine toate nevoile familiei.
Poate că aşa ar fi normal. Dar lumea din jur, ritualurile societăţii,
nevoile de grup, sechelele educaţiei primite în copilărie acasă şi în şcoală,
micile sincope financiare care le ameninţau confortul conjugal i-a determinat,
treptat, să înceapă să privească împrejur. Au strâmbat din nas, dezgustaţi,
apoi au încercat să facă eforturi să accepte cumva că sunt parte din ciorba
împuţită şi încinsă în care ne opărim cu toţii. Cu timpul, au realizat că
stimulii lumii înconjurătoare îi fac să reacţioneze diferit şi, atunci când
erau nevoiţi să scoată nasul din coconul de ciocolată cu vanilie, zahăr şi
coniac în care credeau că se-mpupasetă pentru totdeauna, reacţiile le erau de
multe ori surprinzător de diferite. Asta i-a îndepărtat în scurt timp. Întregul
pe care-l formau se fărâmiţa, apa şi curenţii de aer care vorbesc limba
vântului aveau acces la ceea se se numeşte proces de eroziune. N-a durat foarte
mult şi au devenit din nou entităţi complet diferite. Au încercat cu plasturi,
ace de cusut, adezivi de tot felul. Relaţia se lichefiase, curgea în vale şi
îşi schimba forma tot mai tare. Au trebuit să se împace cu ideea de pauză.
Fiecare şi-a amintit de vechiul partener. Fiecare, în secret, a simulat o
revenire la vechea albie...
Au suferit, fiecare în felul lui, timpul a mai vindecat din răni, viaţa
merge înainte, amintirile s-au mătuit.
N-a mers nici cu prea prea, nici cu foarte foarte. Anii au trecut,
zgârieturile, rănile, amintirile unicat, momentele Kodak, zbaterile, uzura s-au
succedat, au lăsat urme, amprente, muşcături, laolaltă cu timpul neiertătorul
şi judecătorul. Concluziile şi verdictele au legătură doar cu băncuţa şi cu
duminca după amiază în faţa porţii. Adevărul e al fiecăruia şi judecata nu-şi
are locul în gura şi sufletul semenilor noştri, ţine de alte sfere.
Alcoolul cu adevărul, timpul cu vindecarea, rănile cu uitarea, toate sunt
mai presus de pretenţiile jurnalului ProTv, regulilor scrise şi/sau nescrise,
judecăţii altora ca noi. Trecutul nu poate folosi decât ca bază de învăţare de
minte, deşi şi asta depinde după caz, prezentul este tot ce contează şi trebuie
şi se trăieşte ca atare, cine poate, iar viitorul depinde de noi, de
conjuncturi mai presus de voinţa noastră şi de Dumnezeu cu mila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu