Iubito, îţi dai seama cât de puţin timp petrecem noi împreună ?
...
Sâmbătă, 11 iulie 2015, după ce m-am lăsat convins destul de greu cu o zi
înainte de femeia mea să petrecem o zi întreagă la Fălticeni (WTF ?), am
descoperit de fapt, încă o dată, cât de fraieri suntem noi, ca popor, m-am
convins încă o dată că ne merităm şanţul şi dispreţul altora dar,şi ăsta e cel
mai important lucru, m-am simţit bine pe dinăuntru, acolo unde stau ascunse
mintea încâlcită şi sufletul simţitor din dotare.
Se poate demonstra ştiinţific faptul că nu ajunge o zi pentru a vedea,
auzi, rumega, savura istoria şi înţelepciunea îngropate în zona asta, şi denumite
comercial obiective turistice. Desigur, într-o ţară care ţine la foamea
spirituală şi fizică a poporului propriu, nu la noi. Dar nu m-aş fi aşteptat.
Motivul vizitei în zonă a fost să însoţim un prieten care mergea la
biserica Tâmpeşti din oraş, pentru o pomenire a unui anume Vasile Lovinescu,
110 de la naştere. Am aflat astfel că Lovineştii sunt din oraşul ăsta, că Eugen
Lovinescu e unchiul lui acest Vasile, mare scriitor şi ezoterist de excepţie la
nivel european (necunoscut la noi, desigur), că de acolo sunt şi Anton Holban,
prietenul lui Eliade, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În total sunt vreo 12
în cavoul Lovineştilor. Oameni de cultură, discreți, necunoscuți de majoritatea.
Ce vină au ei că la modă sunt acuma mesajele lui Salam şi Cristi din Banat
?
Pentru ca textul să nu fie lung, plicticos şi insipid, cum mi-e obiceiul,
le înşir în viteză. Obiectivele la care am reuşit să ajungem, că mai sunt și altele.
1.
Bisericile
lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, fii-su, făcute pe acelaşi model cu cea din
centru din Piatra Neamţ, foarte vechi şi frumoase şi aproape necunoscute din
vechiul târg Baia, la 5-6 km de Fălticeni.
2.
Mănăstirea
de maici Cămârzani, atât de frumoasă şi de altfel ca amplasare, atmosferă,
gospodărire, senzaţie de bine, la vreo 15 km de Fălticeni spre Roman, pe dealuri. Cred că
cea mai frumoasă pe care am văzut-o, face concurenţă cu succes Agapiei.
3.
Biserica
din Rădăşeni, la 3 km de Fălticeni, unde icoana Maicii Domnului are o poveste
specială.
4.
Am văzut
şi răchita din Dumbrava minunată, iar alături, la bisericuţa veche, tocmai se
producea o cununie, cu mirii şi cele patru perechi de domnişoare şi cavaleri de
onoare îmbrăcaţi în nişte costume populare frumoase rău. E prima dată când am
avut ocazia să văd așa ceva în România, şi e impresionant.
După înfulecările de după amiază, partea unde românul este unul dintre cei
mai buni turişti din lume, cu ciorbe rădăuţene, pâinea casei scoasă din cuptor
lângă inegalabila smântână de Bucovina şi souvlaki îngropat în papanaşi sau
clătite cu dulceaţă de casă şi iar smântână, desigur, am ajuns la muzeul Ion
Irimescu.
Who the fuck is Ion Irimescu ?
Sculptor.
Aaa, sculptor... Mare scofală. Ok, mergem.
Am intrat în muzeu, singuri, desigur. Am avut o uşoară senzaţie de
Brâncuşi, când am văzut primele busturi. N-a durat mult şi eram fără cuvinte.
Nu ştiu să descriu emoţii. Ştiu numai că nu am prea multe momente în viaţă în care
să fi fost atât de scuturat. La lacrimi. O mulţime de lucrări, şi la nu ştiu
câte dintre ele, iar şi iar, aceeaşi senzaţie. Aş vrea să pot povesti
sentimentele, lacrimile de emoţie. Mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care
l-am văzut cu ochii mei, atunci când vine vorba de sculptură.
Oricum, n-am avut timp să le văd pe toate, a trebuit să plecăm, închideau
etc. Aş fi stat acolo o zi întreagă. Am ţinut minte din prima numele câtorva:
Fata cu coc, Roxana, Luna, Aşteptare, Melancolie, Bună dimineaţa la fereastră. Le
înşir doar ca să nu le uit, pentru că nu ştiu câtă lume a auzit de ele. Am
căutat pe net, dar Fata cu ochi albaştri, una dintre cele fascinante, în faţa
căreia aş fi stat toată ziua, nu apare. Sau poate n-am căutat bine. Când eram
copil am citit Agonie şi extaz şi mi-am dorit să văd şi eu Pieta lui Michelangelo
în viaţa asta. Am avut şansa să se întâmple deja, am stat în faţa ei, în
înghesuială, atât cât am putut, mai bine de o oră jumate, dar asta nu înseamnă
nimic, e infinit de puţin. Aşa sentimente am avut şi în muzeul omului ăstuia.
Are şi el câteva variante de Pieta şi câteva teme inepuizabile, cu lucrări
incredibil de frumoase. Mi-am dorit să le am acasă pe toate, să mă uit la ele
în fiecare zi.
Am fost în final la un simpozion unde toţi localnicii erau foarte mândri de
Fălticeni şi spuneau că orăşelul ăsta necunoscut şi neinteresant ar fi de fapt
Florenţa românească, concurenta soră săracă a Iaşiului şi Bucureştiului.
...
Încă sunt sub impresiile lăsate de experienţa asta şi am început fără să
vreau să conştientizez felul în care-mi petrec timpul. E atât de simplu. Fac
aceleaşi lucruri pe care le facem cu toţii, ritualurile. În afară de somn,
spălat pe dinţi, călcat cămăşi, zbătut omlete şi vărsat cafea pe aragaz, urmate
de chestii despre care se presupune că ne plac atunci când mergem să ne
câştigăm traiul, zilele, apoi de lucruri care nu ne interesează, oameni care nu
ne interesează, situaţii imposibile, aşteptări pe la cozi de bancomate, bănci,
supermarketuri, etc., ne rămâne foarte puţin pentru cei de aproape şi pentru
noi. Şi în timpul ăla, atât de puţin, când suntem cu cei cu care vrem să fim,
trebuie să rezolvăm apa care s-a stricat la baie, centrala care a rămas fără
ventilator pe 31 decembrie la prânz, febra care ne loveşte pe 25 decembrie
seara, proasta dispoziţie în urma unui telefon la 21.55 de la un coleg de
serviciu care anunţă ceva catastrofe
profesionale, pisica bolnavă care te face să găseşti soluţii să convingi
veterinarul pentru o intervenţie chirurgicală sâmbăta după amiază, durerile de
fiere de la doi mici înfulecaţi cu poftă care te zvârcolesc o noapte întreagă.
Nu ne gândim aici la probleme sau tragedii în familie, presupunem că sunt şi
suntem cu toţii bine, sănătoşi. După ce scădem şi momentele de felul ăsta, care
la mine cel puţin, roiesc împrejur de-ar face geloase şi familiile de albine şi
pe cea de furnici din grădină, mai rămâne să petrecem cât de mult timp şi, dacă
se poate, de calitate, cu copiii. Să se simtă iubiţi, ocrotiţi, să crească
sănătoşi la suflet şi la trup. În final, avem şi micile plăceri egoiste, cum e statul
cu nasul într-o carte, o bere cu prietenii, o navigare pe net. Cum e să asculţi
o muzică bună, să te emoţionezi în faţa Fetei cu ochi albaştri a lui Ion
Irimescu. Nici pe astea nu le poţi face în viteză. E clar că vom deschide o
nouă carte când o terminăm pe cealaltă, că vom merge din nou la Fălticeni să
vedem muzeul lui Irimescu, că vom încerca să ajungem din nou în Veneţia,
Plitviçe, Mont Blanc.
Şi aici apare întrebarea care mă îngrozeşte. Îţi dai seama, iubito, cât de
puţin timp petrecem împreună, de fapt ? Chiar dacă împărţim o vizionare de
film, o călătorie, o cafea cu mic dejun duminica dimineaţă, o vacanţă, sau
momentele când orice vietate bagă cornul în pernă seara.
E atât de puţin...
Cam târzior am observat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu