Dacă ţi-aş spune

Dacă ţi-aş spune că-mi placi, aş suferi cu siguranţă, pentru că aş afla probabil că ochii tăi văd doar prin mine.

Dacă nu ţi-aş spune că-mi placi, aş suferi cu siguranţă, pentru că mi s-ar părea că sentimentul e reciproc şi că tocmai pierd trenul ăla care nu trebuie pierdut.

Dacă aş încerca să-ţi arăt că-mi placi, m-aş zvârcoli între scenarii izvorâte din mintea mea cea zbuciumată, trezindu-mă de fiecare dată printre finaluri dramatice ale coşmarurilor în care sunt refuzat în tot felul de feluri..

Dacă n-aş încerca să-ţi arăt că-mi placi, m-aş zvârcoli oricum în suc propriu, fără a mă putea suporta în laşitate, bâjbâind după o firimitură de curaj.

Dacă aş încerca să-mi explic de ce-mi placi, m-aş rupe cel puţin în două, descoperind că mintea şi inima se descurcă greu în încercarea lor nehotărâtă, dar constantă, de a construi o relaţie, prima încercând să mă scuture de aburii din cap, cealaltă împingându-mă din spate către tine.

Dacă aş încerca să sar peste explicaţii, m-aş rupe cel puţin în două nereuşind să înţeleg de unde vine de fapt suferinţa. Sau să simt.

În plus, trecerea anilor se presupune că trebuie să aducă înţelepciune, iar asta include şi atingerea momentului în care realizezi că ai pierdut prea mult timp cu prea multe lucruri nesemnificative şi că acuma ar trebui să foloseşti fiecare moment pe care-l ai la dispoziţie pentru trăiri adevărate. Aşa că stau cu mâna pe telefon, pregătit să te sun, cu ochii la palton, pregătit să sar în maşina care m-ar aduce atât de repede lângă tine, cu auzul ascuţit la maxim, pregătit să audă clipocitul sufletelor îmbrăţişate, cu contururile tremurând de emoţie,  pregătite să se întregească la contopirea cu ale tale, şi constat că nu am pe acasă nici un pic de curaj rămas...