Redefini-m-aş

M-aş duce la un curs de desen.  Ar fi o serie de lucruri de redesenat în jur, şi aş începe chiar cu mine, dacă aş reuşi să iau notă de trecere şi diplomă, m-aş redesena pe ici pe colo, aşa cum se cuvine, pentru ca noile contururi şi noile culori să aibă credibilitate. Nu ar fi chiar uşor, pentru că nu demult m-am obişnuit cât de cât cu mine aşa cum sunt acuma.

M-aş şcolariza puţin şi pe partea de ascultare. Sunt un bun ascultător, aşa mă laud peste tot dacă sunt întrebat, deşi  lucrul ăsta se întâmplă foarte rar. Presupunând totuşi că ar fi adevărată afirmaţia cu bunul ascultător, rămâne partea de autoascultare la care nu cred că sunt foarte tare. Poate ar trebui să mă întorc puţin mai mult cu faţa spre mine şi să mă ascult mai bine. Poate e despre ascultare sau poate ţine de auz. Mă laud eu că ascult, dar aud oare suficient de bine ?

Mi-ar trebui şi ceva ore de luat pe linie de răbdare. Ca să mă, vorba bunicii Scufiţei Roşii, rabd mai bine. Sau, mai degrabă, să mă rabd mai uşor, mai cu spor.

Aş face şi nişte şedinţe de curaj, dacă aş reuşi să trec testele cu ascultatul şi auzitul. Pentru că după ce te asculţi, e nevoie poate de puţin curaj să te şi auzi cu adevărat, şi nu numai aşa, doar să-ţi înşeli aparenţele în propria oglindă.

M-aş duce şi la un curs de concentrare. Probabil că de acolo trebuie pornit de fapt, pentru a asculta. Dacă unele amănunte zboară fără să le prinzi, e normal să pui în balanţă concentrarea şi cu opusul ei, împrăştierea. Şi nu poţi fi neglijent când e vorba despre amănunte, pentru simplul motiv că toate lucrurile importante sunt făcute din amănunte aparent nesemnificative, iar amănuntele adoră să fie alintate cu numele de detalii şi nu suportă să fie nesemnificative. Toate sunt importante, e un lucru stabilit.

În condiţii ideale, când totul ar putea fi considerat că e bine, poate că n-ar strica şi nişte lecţii despre recalibrare. Stau uneori şi mă gândesc că trebuie să fiu atent să nu mă descentrez, atunci când mă lovesc de situaţii care la prima vedere nu au soluţii. Mă refer aici atât la probleme, mai mult pe partea profesională, cât şi la exerciţii, mai mult pe latura personală. Excentricitatea, oricum, e un lux pe care nu mi-l permit. Caut echilibru, ofer şi eu ce pot.

Uneori sunt atât de neatent la mine, încât cred că am neapărat nevoie şi de nişte lecţii, măcar cât de cât, de aprofundare. Poate complementar cu concentrarea. M-aş aprofunda ori de câte ori simt că mă împrăştii, mă dezintegrez, mă despletesc, mă pierd, mă estompez. Poate aş putea păstra pe linia de plutire ingredientele de bază, măcar. Decât.

Aş vrea să fiu colorat, conturat, împletit, evident, consistent şi suficient, adunat şi concludent. Aş vrea să fiu mai bun, mai generos, mai tolerant, mai puţin dificil. 
Învăţământul românesc, din păcate, e rătăcit în continuare prin anii ’90, iar maşina mea a îmbătrânit, nu mai face faţă drumurilor spre universităţile de prestigiu de peste mări şi/sau oceane, are mulţi kilometri la bord.

Principalele opţiuni fiind, deci, perimate, îmi rămân doar, aici, pe plan local, unu: apa limpede de acasă, unde nu mă pot abţine totuşi să nu fac non stop broscuţe, sau chifteluţe, doi: optimismul din fiecare dimineaţă şi trei: paharul de vin bun de şăruit cu prietenii.

Pe care numai ce l-am băut. 

M-aş redecora, m-aş mai şi revolta, aşa, câte puţin.
M-aş reinstala...