Atracţia şi gravitaţia

Gravitaţia...

Domină. Controlează. Nu prea lasă alternative. Atrage „privirile” a tot şi toate într-o singură direcţie. Duce o luptă surdă cu soarele. Astrul, săracul, încearcă din greu să ridice moralul celor înconjurătoare, să le vadă zâmbetul, să tridimensionalizeze tot ce poate. Se străduiesc să-l ajute ploaia, râul, ramul dar...

Am un singur cuvânt pentru asta: efemer.

Magneţii ascunşi în adâncuri pot conta de fiecare dată pe victoria finală. Ei se aleg cu totul, mai devreme sau mai târziu.

Şi totuşi, destul de des, şi asta e de bine, găseşti căpăţâni ascunse în nori. Oamenii, vieţuitoarele, lucrurile, stările, se încăpăţânează dom’le. Adică soarele nu e nici el degeaba, lucru de-a dreptul îmbucurător şi încurajator. Ce-ar fi lumea plină de târâtoare, resemnate într-un echilibru fizic etern, fără curiozitatea şi efortul aferente prelungirii cu o unitate, şi încă una, şi pe urmă încă una, a vectorului care preferă să-şi arate spatele abisurilor ? Dezechilibrele salvează monotonia.

Eu cred că e mâna lui Peter Pan, sau a versiunii lui locale, după caz (pentru că nu toate lucrurile interesante se petrec în SUA, aşa cum încearcă ei să insinueze). Norul, specialistul în fente, pluteşte şi, atunci când are ocazia mai şi ascunde-n poalele capotului tărtăcuţe de oameni perseverenţi în lupta contra resemnării.

Ce e aia : în pământ ne-ntoarcem, etc., chestii, socoteli, bla, bla ? Mai durează până atunci.

Florile sunt cel mai bun exemplu de urmat.

Să înflorim, deci, pe rupte ! Zic. Să stăm pe vârfuri ! Să privim, vorba ceea, decât în sus !

Eu aleg să înfloresc spre tine. Că văd că pământul ăsta nu se mai descurcă în ultima vreme cu mine, nu ştiu, nu mă mai atrage chiar deloc.

Tu da !