Nemărturisire

Cam de fiecare dată când mă uit la tine, îmi vine să te mănânc. Există momente în care, de regulă de la dureri de cap sau de la stres, mai uit pentru câteva secunde nevoia asta permanentă. După care am senzaţia că am pierdut inutil nişte timp. Timp în care aş fi putut să mă bucur de aerul din preajma ta, de lumina din ochii tăi, sau pur şi simplu de faptul că eşti cu faţa spre mine.

Cu siguranţă afirmaţia asta cu aer atât de canibal nu-mi face neapărat cinste la orice oră din zi şi din noapte. Adică ok, mă placi, mă iubeşti, mă respiri, neşte treburi, etc., dar nu mă sufoca, nu ? – probabil că-ţi zici uneori, sătulă de ceea ce pare (sau poate că chiar este) o obsesie în adevăratul sens al definiţiei.

Ei bine, îţi comunic oficial, pe această cale, că nu am ce să fac !

Vreau să te conving în fiecare zi să fugi cu mine în lume. Observ totuşi, nu-i aşa, că te am, şi că ne putem considera  deja fugiţi undeva în lume. Şi-atunci când apar inevitabilele momente în care sunt penibil, din diverse motive, sau când mă împiedic înainte de linia de sosire în diverse competiţii ale cotidianului românesc, mă gândesc imediat la modalităţi, îmi bat capul cum să fac să te fur, să mi te fur, ca să fugi iar în lume, cu noul meu eu, salvându-te astfel de vechiul meu eu atât de jenant sau de împiedicat.

Pentru că dacă te am te vreau, şi dacă nu te am sufăr de tine şi iar te vreau.

Asta e: sufăr de tine, m-am îmbolnăvit de tine nici nu mai ştiu de când, şi pare incurabil, oricât aş da eu din picioare, mâini, aripioare, nu pot evada de tine şi tare mă tem că sunt drogat cu tine. Şi mi-e tot mai clar că nu-mi ajunge să te pot priza, adulmeca, injecta în mine, e prea puţin, nu mai are efect.

Eşti o porţie, şi eşti porţia mea zilnică. Aşa că sper să nu mă înţelegi greşit când mărturisesc foamea mea continuă de tine. Eşti delicatesa  şi eşti cura mea de viaţă frumoasă, mă dezintoxici de realitatea otrăvită.

Ştiu cât sunt de rău şi ştii cât îţi sunt de recunoscător că mă suporţi, mă distilezi, mă îmbunătăţeşti şi mă reciclezi continuu şi mă fericeşti cu zâmbetul şi mângâierile tale.

În sinea mea cred că Eiffel a făcut turnul ăla al lui încercând să depăşească sau măcar să egaleze complexul pe care şi-l ascundea în faţa femeii pe care o prefera. Omul nu se simţea la înălţime, pur şi simplu. Cred că orice mascul care se dă feroce ascunde o frustrare de tip Eiffel de fapt şi că aşteaptă ca pe aer gestul imperceptibil al genelor iubitei care să-i confirme că e dorit, că e la înălţime, măcar printr-o iluzie de privire fugară cu coada ochiului.

Pentru că, draga mea, şi nu e nici o urmă de ironie aici, doar un fel de paralelă, dacă braţele şi îmbrăţişările tale nu e, atunci nimic nu e.