Am visat-o !

Am visat-o.

De obicei o privesc, cât de mult mi se permite, şi-mi imaginez cum ar fi să doarmă în braţele mele o noapte întreagă.

Aveam o rană, în vis, şi ea a venit, de nicăieri, să aibă grijă de mine, să mă oblojească, să mă vindece.

E atât de frumoasă !, deşi nu e nu ştiu ce frumuseţe, după standardele pe care le impun în ziua de azi revistele, televiziunea şi Hollywoodul. Ea e doar foarte frumoasă, și gata.

Are toată bunătatea, suferinţa, generozitatea, simplitatea şi dragostea din lume adunate în priviri. Prezenţa şi apropierea ei mă electrizează. Mă simt un copil fără imaginaţie când mă priveşte. Mi se usucă brusc limba, gâtul, respiraţia, mă roşesc şi emit tâmpenii. Sunt un Mutulică în combinaţie cu Goofy. Tremur.

Mă uit la pielea ei, atunci când e cald împrejur şi n-o ține ascunsă pe sub haine. Nimic deosebit, doar că e perfectă.

Aş atinge-o la nesfârşit.

Îmi imaginez că mă ţine de mână, că pune palma pe genunchiul meu, atunci când călătorim, simţindu-se în siguranţă alături de mine, că-i simt mâna pe inima mea atunci când doarme, liniştită, alături. La ea în palme şi în priviri e centrul pământului, e toată energia universului.

Aş fi cel mai bun dansator cu ea în braţe, alimentat de parfumul din spatele urechii, atât de potrivit, aşa cum trebuie să fie. E acasă, e mâine, e fericirea deplină.

E atât de simplu.

Îmi zâmbeşte şi ştiu că nu voi fi obosit, bolnav, antipatic şi ursuz niciodată. Am pierdut pe drum toate metehnele, sunt bărbatul perfect numai pentru că mi s-a abandonat în braţe, am mâinile împrejurul ei şi-i simt respiraţia caldă pe piept, în timp ce-mi desfăt buzele în părul ei.

Am s-o încălzesc şi am s-o răcoresc, am s-o odihnesc şi am s-o obosesc, am s-o iubesc şi am s-o iar iubesc. La nesfârşit. Am s-o îmbătrânesc şi am s-o întineresc. Am să o fur, am s-o ascund şi am s-o găsesc şi am s-o rătăcesc  şi am s-o caut şi am s-o regăsesc. Am s-o alint, am să-i gătesc, am s-o călătoresc şi am s-o ocrotesc.

...

Uneori mergem în călătoriile mele imaginare pe o plajă numai a noastră, ne bălăcim goi în soare, nisip şi mare. Eu nu am curaj să înfrunt abisurile, stau ca mâțele pe lângă mal. Ea ştie cum, nu se teme, nu are rău de nici un fel de abis, se duce în larg, uneori mi-e și frică, atât de departe se duce.

O privesc cu ochii, cu sufletul, cu pielea, cum se lasă îmbrăţişată de univers. E numai spectacolul meu şi asta e tot ce vreau. Sunt apă, soare, nisip, lumină, sare, îmbrăţişând-o. Sunt un infinit de egoism, nu mai exist pentru nimeni, n-o las, măcar pentru o secundă, nimănui.

Îmi răspunde la fel. Aici e secretul. Altfel n-ar exista nici culorile, nici muzica,nici poezia, nici visarea.

Nu sunt deloc un obsedat, dar simt că trăiesc doar în fiecare dintre secundele care au ceva de-a face cu ea. Celelalte secunde sunt doar risipă. Timpul își permite, are câte vrea, eu am tot fel de comportamente tipice zgârciobului de când conștientizez în sfârșit că mi se subțiază rezervele.

Ştiu că e doar vina mea și a sorții că n-am întâlnit-o la timp. Ştiu şi că am o şansă, cu puţină răbdare. Acum, sau într-o altă viaţă. Probabil universul a decis că nu e momentul, altfel ne-ar fi pus deja la dispoziţie forma de prezentare cea mai potrivită pentru întâlnirea care precede nedespărţirea noastră.

Până atunci, mă ascund în simulări de nepăsare, indiferenţă, mă bucur de natură, linişte, muzică, mă amăgesc că sunt talentat, erudit, degustător, visez să fiu un bucătar al delicatesurilor de tot felul, iubesc soarele, munţii, mările, genunchii dezvăluiţi de rochii. Evadez şi călătoresc, în toate felurile posibile.

Şi o aştept. Și o caut. O caut şi o găsesc şi o aştept.