Percepții

Memoria mi-e în suferinţă aproape din totdeauna. 

Trăieşte din bucăţi, e formată din segmente fără lungime. Nu pot ţine minte nici binele nici răul. Pot fi fericit iar şi iar din aceleaşi motive. Iubesc pe toată lumea. Fac rău şi uit în scurt timp. Mi se face rău şi uit şi mai repede. Şi nu vorbim despre rău de mare. Nu pot spune „nu” nici măcar celor care mi-au produs cele mai mari suferinţe.

Ştiu că nu-s interesant, dar uit şi încerc la nesfârşit să fiu. Cuiva, cândva.

Sunt transparent. Se vede prin mine. Se trece prin mine. Cu cât încerc să mă bag în seamă mai mult, cu atât mă transform în vânt, abur, fum, în ape curgătoare, trecătoare. Sunt incompatibil cu retina celorlalţi. Dacă insist stând prin preajmă, reuşesc să mă imprim, ca o umbră nedefinit conturată, în memoria unora, pentru scurt timp. Cele mai interesante lucruri pe care le emit sunt atribuite însă imediat altora. Prietenii mei cei mai apropiaţi fac asta, nu vorbim despre cei pe care-i cunosc întâmplător. E nevoie de foarte scurt timp şi prezenţa mi se estompează.

Uneori mă pipăi, mă ciupesc, mă verific în oglindă. Poate că sunt doar o închipuire a mea, eu, o amintire a unui personaj interesant din alte timpuri. Acuma pur şi simplu nu mă potrivesc în decor. Mă verific în atitudinea familiei, prietenilor, colaboratorilor.

Unii sunt drăguţi, trag de mine, mă emoţionez, încerc să mă colorez. Emit păreri şi nu durează mult şi mă trezesc într-o lume paralelă, peretele despărţitor e bine izolat fonic şi emoţional, ei mă privesc cu speranţă iar eu nu pot trece dincolo.

Mă-ntorc în lumea mea.

Acolo niciodată nu am timing defectuos. Pot să-mi încep povestea şi s-o duc la capăt fără să fiu întrerupt de un amănunt care nu suferă amânare. Pot să prind rând în discuţie şi să spun şi eu ce cred despre subiect, fără ca ceilalţi să fi trecut deja la următorul. Mi se aude şi vocea. Nu e ca şi cum părerea mea rămâne suspendată în aer, oricât de tare aş striga. Nu e ca şi cum ceilalţi se fac că nu aud, şi nu întorc privirile, jenaţi de remarca mea complet în afara subiectului.

Sunt spontan. Amuzant. Niciodată deplasat. Spun bancuri de se moare de râs, exact la momentul potrivit, şi toată lumea ştie că sunt ale mele, chiar şi peste o lună mă pomenesc.

Etc.

Curios, dar mi-e bine aşa. A durat o mulţime până să observ, până să mă împac cu mine. A durat ce-ar fi putut fi mai interesat. Am pierdut tot ce poate fi atribuit ideii de start. Am fost atent permanent la alte lucruri, am fugit de cele importante. Tot ce s-a petrecut în jur mă umple de mirare şi de respect. N-am ştiut să-mi urmăresc visul, l-am fugărit de nu i-am văzut nici măcar silueta de la mare distanţă. Şi totuşi nu mă plâng. Nu mă mai plâng. Nu-mi mai e ruşine cu mine. Nu mai vreau să fiu altfel.

E deja o viaţă în urma mea. Am trăit deja şi am gustat de toate şi din toate. Le uit şi le trăiesc din nou cu aceeaşi bucurie. Evenimentele şi senzaţiile şi sentimentele.

Visez la marea dragoste ca la şaişpe ani.

Mă bucur de fiecare dată la fel de tare la un concert Pink Floyd.

Savurez cu aceeaşi bucurie un tiramisu perfect.

M-am lăsat de mulţi ani, dar aş fuma uneori cu mare poftă.

Mă bucur ca un copil de prima zi de vacanţă şi sufăr enorm când vine din nou vremea responsabilităţii.

Ştiu că nu prezint garanţii, că orice femeie caută bucuria şi siguranţa cuibului, iar prietenii caută și ei câte ceva, doar ei știu. Sau nu știu.

 Îmi pare rău, sunt stabil doar în felul meu de a fi.

Aş mai sta la poveşti, dar nu mai sunt sigur că-mi amintesc exact cum, unde şi de ce am început textul ăsta. Mai bine merg să caut ceva de savurat, acuma, cât mai am timp.