Mea culpa

„Măi Băluţ, dar tu ascunzi surprize nebănuite”, mi-a zis Octavian Goga, reîncarnat – ar vrea el – în dirigintele meu de liceu, cu pretenţii de profesor original de limbă română, după vreo doi ani de liceu, când am făcut un comentariu la ceva, sau o compunere despre ceva, nu mai ţin minte. Omul chiar a semănat, fizic, toată viaţa, cu poetul.

Remarca asta m-a făcut să mă simt interesant, pentru o zi.

La fel m-am simţit şi când tovarăşa dirigintă din 5-8 m-a pus să citesc o compunere (în ziua de azi îi zice eseu) cu titlul „Patria” şi cu obligaţia de a avea minim opt pagini, aşa cum trebuia să citesc cu voce tare absolut tot ce primeam drept temă sub formă de compunere. „E superb”, a zis, am să ţin minte până mor (zic eu). Aveam ore după amiază şi dimineaţă mă trezisem stresat că habar n-am ce să scriu, şi pe urmă mi-a venit o idee şi am luat-o sistematic printre lanurile de grâu şi furnale şi oameni minunaţi şi fericiţi şi am scris frumos, cu stiloul, cred că mai mult de zece pagini despre patrie, pe domenii.

Cine sunt eu să-mi contrazic diriginţii, mai ales când şase ani din opt au fost profesori de română, şi doar doi ani de matematici superioare în ultimul hal ?

Efectul „Dumi”, de la Dumitreasa, proful de mate care mi-a slăbit cu 50% tăria muşchiului miocardic în doar patru ani, dintre care doi ca diriginte, reuşind în acelaşi timp performanţa de a mă face să-l respect pe viaţă, a fost că tot ce scriu, atunci când am impresia că am vreo şansă să scriu unele texte cât de cât coerente în structura lor aberantă, este că am tendinţa, de regulă, să ordonez în text ceva, orice. Indiferent despre ce mi se scoală să aberez, îmi vine, inevitabil, să o iau într-o ordine.

Sună ca dreaq, este ? Cum adică, să aberezi în ordine ? Nu e normal să ajungi în apropierea ideii de scurtcircuit în condiţiile astea ?

Jur că fac tot posibilul să tac, să mă liniştesc, să fiu un cititor simplu, mai ales de poezie,  fără pretenţii de antitalent împiedicat în tastatură ! Şi când cred că am reuşit, că m-am lăsat şi de fumat, şi de scris (prostii), singur la volan, sau visând între somn şi dezmorţeală, sau la duş, mă apucă. Am deodată nişte idei care mi se par bestiale. Uneori mi-e lene, alteori chiar sar şi deschid laptopul, sau măcar notiţele de pe mobil, fascinat de conexiunile mirobolante ale minţii mele, de mână cu imaginaţia şi dorinţele de moment, convins că de data asta iese ceva nemaivăzut.

Şi, ori sunt convins că le ţin minte, ori mă apuc brusc de scris, rezultatul e de fiecare dată acelaşi: după câteva cuvinte uit ideea de bază, combinaţiile de cuvinte care mă vor face celebru prin unicitatea şi originalitatea lor, şi devin penibil şi plicticos.

Sunt foarte dezamăgit de activitatea mea literară.

Şi totuşi nu mă pot abţine.

 Îmi pare, rău, îmi cer scuze, mea culpa, etc.