Pusesem deoparte nişte poveşti vânătoreşti. Pentru zile negre, când blogul
meu abstract se rătăceşte în nebăgare de seamă şi ştim cu toţii cât de
nepătrunse sunt catacombele internetului. O mică neatenţie, neglijenţă,
neinspiraţie şi hop, nisipurile mişcătoare ale lui „www” fac ce ştiu ele mai
bine să facă: înşeală, înhaţă, cern, înghit şi nu mai scuipă.
Nu că hardurile ar fi mai sigure.
Chestia e că nu le mai găsesc, să-mi salvez onoarea de iubitor şi nu de
stricător de natural. Viruşii mi-au mâncat nişte fişiere, sunt sigur. Nenorociţii
de viruşi. Nenorociţi cu doi de i.
A ! Uite, am găsit o circumvoluţiune prăfuită şi neatisă, pare-se, de ADN
din ăla, scăpat de sub control, de virus lipsit de cea mai elementară membrană,
ca să nu zic obraz. E ascunsă acolo o amintire de la Tazlău. Tazlău e o comună
rătăcită pe la marginea judeţului. Acuma o sută de ani lucram acolo. Şi drumurile-s la fel de rătăcite. La Tazlău casele
nu respectă regula moldovenească, în sensul că nu se duc pe albia pârâului până
la izvor, sufocându-l cu poluţii, pardon, poluându-l omeneşte, specific începutului
de mileniu trei românesc. Nu. Acolo satul se opreşte lângă o barieră care
încearcă să controleze accesul spre vreo cinşpe mii de hectare de pădure care
rămâne sălbatică. „Ce se-ntâmplă când e noapte, şi trotuarele e vii”, vorba lui
Chilian, doar această barieră şi cu încuietoarea ei ştiu, că oamenii de gardă
la barieră mai adormeau, ca să zic aşa, în post. Uneori. La vremea aia, deci fapta
de adormire în post e prescrisă, oricum.
Astea sunt doar fraze de umplutură, by the way.
Să trecem, deci, la tentativa de poveste vânătorească. Este, de fapt, un
avertisment aruncat în gol, sunt sigur, celor care cred povestea cu iedul de
căprior salvat de un binevoitor. Ca să fiu clar şi limpede ca luna plină care
se dă posesoare de halou pe cerul care şi-a fugărit norii cu excepţia unuia
postat fix între planetă şi satelit sub formă de babeţica celui din urmă, afirm
aicea cu tărie că iezii de căprior au următorul prost obicei: zburdă prin iarba
mare. Mama lor care le e prin preajmă, ciugulind la vârfuri fragede de fire de
iarbă, trifoi şi alte plante hrănitoare, lasă uneori mici distanţe să le
invadeze spaţiul intim. Iedul, sau iezii, se trezesc în astfel de situaţii în
margini de poieni, grădini, sau alte locuri cu ierburi, în prezenţa unor
oameni. Uneori. Instinctul îi îndeamnă să se pituleze, nemişcaţi, încercând să
se confunde cu mama natură, în timp ce mama lor naturală, de regulă, nu e
departe. Uneori stă ferită de omul pe care l-a simţit, cu pulsul mărit, alteori
poate nici nu-şi realizează tragedia viitoare. Iar acesta din urmă, inimă
miloasă, bipedă şi evoluată, mai mai să calce pe ied, se uită în jur, nu vede
nici o mamă disperată, şi crede că micuţul a rămas orfan din cauza
braconierilor, câinilor, lupilor, etc. şi vine acasă cu el în braţe, la nevastă
şi copii, crezând că l-a salvat. Îl creşte, până începe să devină obraznic, în
cazul în care e mascul şi i-au crescut corniţele, şi periculos chiar, pentru că
se joacă cu două cuţite foarte ascuţite pe cap îndreptate spre părinţii
adoptivi. Şi atunci anunţă silvicul sau pe alt gestionar de fond cinegetic cum
că a salvat uite, un ied, doi, şi acuma ce poate să facă cu ei, că-i iubeşte, copii,
nevasta, s-au ataşat, au cheltuit, ba mai vor unii şi despăgubiri. Unde să-i
ducă, să-i mai şi vizite ?
Prieteni dragi, în ziua de azi e ilegal de făcut aşa ceva. Asta lăsând la o
parte faptul că animalul crescut în captivitate nu mai are şansa de a-şi trăi
viaţa aşa cum îi place, cum îi e sortit. Şi n-are nici o vină, vinovat e
posesorul bunelor intenţii, culmea. Materialul pe care l-a ales, coincidenţă,
şi ăla care a făcut rost de fonduri europene pentru a pava calea spre iad,
pieire, rătăcire, etc. Mai uşor cu bunele, astea, intenţii, zic, atunci când e
vorba despre wildlife.
Revenind la Tazlău care, uite, nici măcar în povestea despre el însuşi nu
pare a fi un loc interesant, deşi este, în felul lui, pe vremea aia, în
mileniul trecut, erau alte reguli în ţara românească, ce spuneau că nu e rău în
totalitate de recuperat câte un exemplar din ăsta, crescut şi dus la zoo, de
exemplu. Motiv pentru care, proaspăt inginer la ocol, necăsătorit, parcat pentru lungi perioade de timp în camera din pod cea plină de şoareci peste noapte, m-am trezit
îngrijind trei bucăţi din astea deodată, în curtea din spate.
Deci, cum naveta era doar o dată la săptămână, se cheamă că mă mutasem cu
respectivii şoareci în camera de oaspeţi a ocolului cel cu pereţii găunoşi şi
plini de familii de rozătoare, dormeam cu ei - dar nu dansam cu ei (deşi într-o
noapte stătea unul pe umărul meu stâng şi când m-am trezit din oarece vis an
dat nas în nas, l-am şi privit în ochi de aproape înainte să sar trei metri de
pe loc din poziţia culcat pe spate).
Şi, venind din teren, seara, le dădeam să mănânce – lor, iezilor - şi
stăteam cu ei, tolăneam prin hrănitoare, îi alăptam din biberon, îi giugiuleam,
le mediam conflictele încercând să le ofer porţii egale, pentru că în afară de mâncare,
unde devin adepţii legii junglei, deşi sunt născuţi în Carpaţii de răsărit, au
chestiunea cu jungla în sânge şi mai multe nu. La început au băut lapte pe care
mi-l pregătea tanti Maria, femeia de servici de la ocol, cu puţin griş, ca să
nu se strice micuţii la burtă. Laptele de vacă nu e prietenos cu burţile de
căprior junior. Se băteau pe biberon, mă împungeau cu botul, eram un uger mare,
o ţâţă de căprioară cu sfârc de cauciuc. Pe măsură ce creşteau şi prindeau
putere, erau şi ei pentru mine aparate de fitness. Făcusem febră musculară şi
chiar nişte muşchi în formă de biceps de la atâta ţinut la distanţă, în slujba
şi numele echităţii şi echilibrului.
Pe urmă au început să lingă sare, să mănânce oarece lucernă uscată şi
pâine. Le luam câte o pâine, cât de mare se găsea pe vremea aia, şi le dădeam
bucăţele în gură, încercând să feresc pe cel care era la rând de nesimţirea
celorlalţi doi. Nu se poate povesti cât de drăgălaşi sunt.
Îi mângâiam şi-i giugiuleam şi nu mai ştiam cum trece timpul stând printre
ei. De regulă au căpuşe, dar căpuşele de fapt s-au inventat, au fost
recunoscute în mod oficial de-abia de câţiva ani, pe vremea aia nu ştiam nimic
despre ele, prin urmare nu atacau. Din păcate a venit şi prima brumă, şi prima
ninsoare, creşteau, şi într-o zi m-am trezi că-mi fac din mână dintr-un aro,
după ce se porniseră spre Dragoş Vodă, la Târgu Neamţ.
Inginerii nu plâng.
Mesajul meu e că cine face ca mine, ca mine să păţească. Acuma jur că am
grijă să spun în toate felurile, tuturor, că nu e bine ca cine nu se pricepe să
aibă pretenţia că se pricepe. Iezii de căprior trebuie trataţi cu atenţie, nu
trebuie consideraţi imediat nişte orfani neajutoraţi.
Ştie cineva cum ţipă iedul după mama lui ? Ştie cineva cum vine mama când
îl aude ţipând ? Ştie cineva cum plânge căprioara după iedul ei ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu