Despre Sulina cea frumoasă şi tristă

Vremea era bună. Adia ceva vânt, cu pretenţii de briză, doar că puţin îmbătrânită, cu liftigurile inevitabile de după schimbarea la faţă şi 23 august. Nu ştiam pe nimeni, dar, cum rareori mi se întâmplă, mă simţeam acasă. Gen. Nisip, din ăla fin de tot, bănci şi mese din lemn, sumar prelucrate, home made, ca la mine în fundul grădinii, plase pescăreşti atârnate, aruncate neglijent, mototolite prin colţuri. Un ceaun mare clocotea ... Reluăm: într-un ceaun mare de tot clocotea o zamă prin care se agitau brownian hălci din ceva ce părea a fi peşte. Era şi un grătar încins pe aproape. Era şi un cuptor înroşit, nişte tăvi mari stăteau pe-aproape, pline cu tot felul de sosuri cărora abia aşteptam să le măsor nivelul de picant. Tacâmuri, veselă rustică, etc. Tot tacâmul. Jur că nu mă uitam după picioare frumoase, bronzate, funduri, săni, siluete, zâmbete. Aşteptam orgia, orgasmele culinare multiple. Să bem vin de Niculiţel, să ne destrăbălăm în borşuri, saramuri, rasoale, afumături şi prăjeli de peşte de tot felul, şi iar şpriţuri. După aia bălăceală în mare, flirturi, birds watching-uri, whatever, era tot timpul. Dunărea clipocea în soare, valurile zgâlţâiau.

Începuse să mă doar fundul şi am revenit puţin la realitate, n-am avut ce face. Şalupele astea merg incredibil de repede. Nu se compară nicidecum cu vaporul clasic cu care făcusem în copilărie şase ore dus până la Sfântu Gheorghe, văzusem peşte cât încape (bleah, ce copil mănâncă peşte când poate băga crenvurşti cu muştar, parizer, fleici de porc la grătar cu cartofi prăjiţi) şi alte şase ore retur la Tulcea, dimineaţa la patru, pe ploaie torenţială, printre bălţi şi pe vâjâiala aia oribilă. Asta era experienţa mea cu delta. În 1982. Acuma venise vremea revanşei. Aş înfuleca numai peşte, sub orice formă, de la icră la felie de matahală, măcar pentru o vreme. Visam în şalupă pentru că o alesesem la Tulcea pe singura cu ferestre din plastic opacizat, defect dublat de soarele care se proptise în ochii noştri. N-aveam, prin urmare, şanse să vedem prea mult „peisage”. Am hotărât că asta rămâne pentru retur.

Sulina e mai aproape decât Sfântu Gheorghe, a durat fix 76 de minute drumul. M-a dat pe spate, nu mă aşteptam. Ziua începuse frumos. Rezervarea era la pensiunea cea mai bună din oraş. Din orăşel. Cea mai şmecheră şi mai scumpă. Cu noroc, dăcât o cameră pentru două nopţi. Cu preparate din peşte la alegere, demipensiune obligatoriu, slow cooking stile, traditional, jmecherie. Great expectations. Aşa părea. În 1980 ratasem o tabără acolo, muream de curiozitate de peste 35 de ani.

O primă tură pe promenadă, pe strada I, o vizită la vechiul far, foarte interesantă, până e gata camera. Corect. Am aflat că nu era nici un canal Sulina acum 200 de ani, doar parţial, dar l-au făcut la mână, cu lopata, începând de pe la 1858 parcă, până după 1900, după un proiect al aceluiaşi meseriaş care a semnat canalele Suez şi Panama, nu ştiu în ce ordine, dar canalul Sulina e după. Cool.

Am luat camera, cu vedere spre stepă, nu prea prind eu sea view de regulă, dară-mi-te Danube view. Adică nu spre strada I, promenada de pe Dunăre, ci spre strada, desigur, a II-a. No problemo, nu stăm în cameră, nu suntem fumători, nu ne trebuie balcono, deşi este în dotare.Pe faleză cam vânt, oricum. Pe stada secundă, mai linişte.

Am zis că să mâncăm o ciorbă de peşte, ceva, până ne orientăm de neşte treburi.Fata zâmbeşte şi zice: Alegeţi mai întâi ce doriţi la cină, e în preţ, etc. Aveţi un aperitiv şi un fel principal, dintr-o listă de câte cinci. Zic la-ntâmplare: scrumbie marinată. N-avem, zice. Apare o mică încordare. Dacă ziceam salată de vinete eram winner, dar eu eram, nu-i aşa, în deltă. Bine, rămâne scrumbie afumată. La felul principal am ghicit, bingo, aveau. Broscuţe, trebuia să experimentez.

Ok, acuma să trecem la treburi din viitorul apropiat, adică peste câteva minute.  vrem ciorbă. În listă trei feluri de ciorbă de peşte. Yummy ! Zic, la ghici, timid: o ciorbă de perişoare de peşte ? Wrong answer zice, avem doar storceag, o supă grasă de somn adică. Pas, zic, hai să luăm o saramură. De crap, că doar eram la Sulina, ceva exotic, local, era exclus. Bună saramura, dar nu bate Trei Iazuri.

Zic: Da care-i şpilu cu menul ăsta sărăcăcios ? Păi zice, e sfârşit de sezon, nu mai facem din toate, că dacă rămânem cu ele ce facem ? *

*Mă grăbesc să explic eventualului cititor: vorbim despre 31 august, ultima zi cu tarife de vară, maxime, când cu greu am găsit o cameră liberă, iar seara cu toate mesele pline.

Wtf ?  

Nu mă pot abţine, trebuie să sar peste după amiază şi să povestesc despre cina sărăcăcioasă: seara am mâncat 100 de grame de scrumbie afumată, feliată, refrigerată, am un dinte care încă-mi zvâcneşte reproşuri, despre care aş fi putut jura că e de la Kaufland, la fel de bună, sau de rea, doar că n-au din astea, supermarketuri, în Sulina şi nu cred că aduc din Tulcea peşte. Sau aduc ? Nu ştiu, ceva nu e clar. Aşa părea, că e de la magazin.

Aşa cum mă ştiu, mă simţeam vinovat că am pretenţii atât de mari. Mâncare bună, dar la limită, fără prea multe zâmbete, fete tinere, frumoase, blazate. Am mâncat cuminte paneurile de broscuţe, n-am mai zis nimic. Între prânz şi fabuloasa cină din pachet, promisă cu tam tam pe net, şi comentată favorabil pe forumuri, am băgat o tură la, desigur, plaja Sulina.

Prima: nu recomand plimbarea pe jos, am înţeles rostul taxiurilor destul de numeroase din zonă, al microbuzelor şi chiar pe al staţiilor de microbuz. Sunt vreo trei km de drum pavat impecabil, asfaltul nu a făcut cunoştinţă cu Sulina, şi mi s-a părut interesant lucrul ăsta. Plaja e lată, are un nisip impecabil. După care mi se pare cam tristă. Să tot aibă câteva sute de metri, cu ceva umbreluţe. Pe urmă vin porţiunile pustii, care se duc spre nord şi sud cât vezi cu ochii. Marea mi s-a părut, însă, cea mai tristă. Maronie, unsuroasă parcă. E ca la Mamaia, mergi 200 de metri până-ţi ajunge la gură. Cred. N-am încercat, am evadat, am dat cu spatele, pe care i l-am întors repede de tot, n-aş fi crezut, voiam să rămân cu imaginea de la 2 Mai, cu apa aia azurie, limpede, cu valurile lângă balcon, cu sea view şi borş pescăresc proaspăt în fiecare zi.

Vântul rece de pe faleza Dunării mi-a readus în minte textul cu sfârşitul de sezon. Mă gândesc că ar trebui să pună o plăcuţă, să închidă şi să plece, să nu se mai chinuie. Mă gândesc că eu aş face în locul lor un fel de feerie cu ceaune cu peşte şi muzică şi veselie în stil local, cam ca la Şoni, în Vamă. Aş încerca să creez o atmosferă din aia. N-am găsit aşa ceva în Sulina, şi-mi pare rău. Dacă era să fie aşa ceva, acolo ar fi trebuit să se întâmple. Nu mi-a mai trebuit nici un bird watching, aveam un pic de gât umflat, pe care speram să-l vindec cu fantezii de peşte, şi în schimb am băgat frisoane, antibiotice şi bere, pe depresie.

Dimineaţă am prins o cursă rapidă spre Tulcea. Aia mi-a plăcut, deşi nu m-a pus să pun vesta pe mine. Am văzut împrejur, am fentat valurile făcute de celelalte motoare, ne-am balansat, ne-am bâţâit.

Ştiu că obişnuiţii deltei cunosc unde să meargă şi cu cine, să pescuiască sau nu, să facă la grămadă un borş şi ce mai vine pe lângă, cu şpriţuri şi prieteni, îmbătând pe rând ţânţarii. Păcat, oamenii sunt faini, lăsând la o parte gafele antiturism. Dar turismul de acolo ar trebui să aibă specific local, nu fix în acelaşi fel ca la mine în zonă, cu aceleaşi meniuri, cu acelaşi gust la saramură, dar la preţuri chiar şi duble, numai pentru că e în rezervaţia biosferei, etc. Şi n-ar trebui să fie fain numai când şi dacă cunoşti unde şi cu cine şi la cine să mergi. Chestia asta n-o înţeleg. Sunt de acord că nu pe toţi îi duce mintea sau punga sau mai ştiu ce nu-i duce spre un turism adevărat, cu faţă locală, dar măcar unul-doi, să-i stârnească cineva şi pe ceilalţi. Dacă 31 august e sfârşit de sezon, din ce trăiesc oamenii ăia nouă zece luni pe an, că de turism părea foarte obosiţi.

Încă ceva: eu n-am văzut nici un ţânţar în deltă, nici măcar seara pe promenadă, care e frumoasă după apus. Poate pentru că e sfârşit de sezon, meniul li s-a subţiat şi lor probabil din toate punctele de vedere, încă din 31 august, arome, gust, culoare, cantitate.

Şi soarele cred că ştie lucrul ăsta, deşi dimineaţă, 1 septembrie, când am plecat, se încăpăţâna să dea căldură, să stea senin, să ţină briza rece în frâu. Vremea era mai faină ca pe 31 şi prognoza perfectă.

Nu, nu pricep, îmi pare rău.