Lenea

Îmi lipsești.

Singurătatea e o idee proastă, de regulă.

Lenea duce, cu siguranță, spre singurătate. În același timp, mă împiedică să gândesc limpede, să iau decizii cruciale, să găsesc metodele de luptă. Sunt atâtea mărunțișuri de făcut ... Mărunțișuri care împiedică păianjenii să construiască, acarienii să explodeze numeric, cariile să schimbe raportul între culori și între nuanțele lor. Puținul timp rămas nu ajunge nici măcar pentru contemplarea stării de epuizare indusă de adularea mărunțișurilor.

O carte bună se citește în liniște. Liniștea nu depinde de mine, decât în cazurile foarte rare când mă pot lăuda că am imaginație. În majoritatea situațiilor însă, timpul dintre liniștile datorate generozității tractoarelor, câinilor, soneriilor, drujbelor și mașinilor de tăiat iarba aparține mărunțișurilor.

Chiar când se fac simțite, liniștile astea au valoare doar dacă balaurii din cap se duc la culcare. Așa că, măsurat cu ajutorul ceasului, lor le rămâne de fiecare dată prea puțin timp pentru etalare.

Și mai trebuie liniști din astea și altor nevoi.

Și din cauza găurilor negre care trăiesc printre noi, timpul își dă kilometrajul la zero fix când ți-e lumea mai dragă.

Mă lupt cu lenea, fug de somn, deși e atât de frumos puiul de somn. Dormitul se spune că e o îndeletnicire sănătoasă, care scurtează dar prelungește viața. Părerea mea e că doar din punctul de vedere al unei legume. Din perspectiva unui creier cu oarecari circumvoluțiuni, atașat unui suflet cu oarecari sensibilități, viața nu se măsoară în unități convenționale pentru măsurat timpul, ci în simțiri de tot felul, pe toată scala de care dispun acestea, de la plus la minus infinit. E mai importantă intensitatea decât timpul.

Dar astea sunt adevăruri pentru cei care nu suferă de lene. Nu e cazul meu. Lenea mea e groasă, atârnă greu, mă cocoșează, mă dor genunchii. Nu fac decât să mă lupt cu meduza asta gelatinoasă, care m-a încorporat în masa ei înainte de a apuca să am o convorbire serioasă cu ADN-ul de care dispun, pe vremea când aș fi avut o șansă să fac această ședință.

Așa că vezi tu, toate sentimentele mele pentru tine, toate pornirile la luptă dreaptă pentru afirmarea lor se împotmolesc în nisipurile mișcătoare și pe mal ajunge numai imaginea eului meu imposibil de iubit și de dorit, inutil și incolor.

Balaurii se luptă cu liniștea și nu pot decât să constat că zilele trec.

Se duc toate secundele. S-au dus și până acuma, s-au pierdut într-un loc prea spațios pentru câte amintiri am fi putut aduna. Sunt distanțe mari între ele, majoritatea nu se pot vedea măcar cât să-și facă din mână prietenos, să schimbe impresii e aproape imposibil. Multe aproape că nu se cunosc între ele, ocaziile în care ar fi putut fi prezentate una alteia au trecut razant, traficul era imposibil, ajungeam pe peron numai cât să le văd ultimul vagon în depărtare, grăbindu-se spre a se pierde în uitare.

Aveam puteri miraculoase. Puteam răsturna munții. Le-am rătăcit și pe ele pe undeva.

Lenea asta apatică mă ține departe acuma, în siguranță. Din punctul ei de vedere.

Singurătatea e o idee proastă, iar lenea iubește ideile de felul ăsta, pe alea bune le ține ascunse adânc sub ceea ce a primit, în nenumărate limbi ale pământului, numele de confort.

Ascuns sub învelișul atât de strâns, pe care orice mumie ar putea fi geloasă, aproape imobil, din când în când, mă gândesc la tine.

Îmi lipsești.