Cuvinte amestecate

N-am chef de nimic.

Să fie vreo boală ? Să fie de la noiembrie ?

Curg. Mă mai zgârii în colţuri de bolovani, în propria-mi albie. Nimic grav, continuă lipsă de îndemânare.

Am impresia că stau în fotoliu. Mă prefac că aprind focul. Uneori, lemnele îşi abat pentru o clipă atenţia de la durerile toporului pentru a-mi număra picăturile de transpiraţie.

Zările se uită după privirile mele. M-am rătăcit.

Oamenii, păsările, orele, fulgerele, sunt pâraie, râuri, fluvii.

În calea eului meu fluid au alunecat versanţii. Curg într-un lac, sunt un lac tot mai mare, mă alimentez, chiar dacă seceta îşi bagă nasul prin sertarul cu debite, le subţiază. Mă adun, vin din deal peste mine, îmi reduc viteza treptat, până la zero.

Mă cocoşează gravitaţia. Îmi afum plămânii, îmi îmbăt pancreasul. Atentez permanent la liniştea fierii, îmi exploatez la maxim limitele răbdării, elasticitatea aortei, profunzimile sufletului. Mă fugăresc prin noapte cu somnul, îmi bat joc de nenumărate unice răsărituri, fraternizez cu greierii, cu stelele, cu luna nouă. Depind de-a dreptul de luna plină.

Cheltui fără rost, economisesc fără rost. Vreau de toate, toate-mi fac rău, nu mă mulţumesc cu puţin.

Ofer neuroni în stânga şi-n dreapta, stratul care ascunde fundul sacului mă amăgeşte că mai e mult până acolo.

Mă fugăresc cu vitrinele cu prăjituri, visez la restaurante italieneşti, mă joc de-a v-aţi ascunselea cu poftele.

Visam mângâieri de femei pisicoase... Se cam epuizează creditele, chestionarele sunt tot mai complexe, furcile caudine sunt demult depăşite, gradul de dificultate se adaptează mileniului, profită de trecerea anilor. Prinţesele se uită cu dispreţ spre dovleac, cu gândul la cluburi.

Oricum pe locul întâi în topul meu au fost întotdeauna femeile frumoase, prinţesele pot rămâne în poveştile lor.

Nu am de-a face cu noţiunea de leneş, mai degrabă simpatizez cu tolăneala. Tolănesc în spatele barajului meu natural, temporar, visând la viitura binefăcătoare. Speranţa nu moare niciodată dar, uneori, vine de la mari distanţe, iar vameşii sunt la fel oriunde, caută nod în papură, pun beţe-n roate, pe urmă percheziţionează şi papura, şi roatele, orele trec, nu le ţine nimeni socoteală.

Dacă mă zburlesc, văd în jur doar priviri dezaprobatoare.

Renunţ. Nu pentru c-aş fi un looser. Pentru că nu vreau să fiu o nucă spartă de perete. Mi-e bine în coaja mea, întreagă, miezul mi-e proaspăt.

Nu pot fi superficial, deşi totul în jur se grăbeşte spre această unică şi foarte la modă gaură neagră. 
Profund, nici atât. S-au rărit neuronii, nu mai e de unde.

Fac valuri în spatele propriului baraj. Nu se văd, natura îşi vede de treabă, n-are nevoie de sprijinul ong-urilor când vegetaţia mi-l ascunde vederii. Amintirile se rătăcesc printre circumvoluţiuni, stau acolo singure, uitate.

Aprind ţigară de la ţigară, deşi mi-au îngheţat degetele.

Luna a dat norii la o parte, s-o vadă toată lumea cum creşte.