Singurătate

Singurătatea e un experiment. Face să dispară unele lucruri, face să se întâmple altele.

Înmulțește balaurii din cap. E un alt fel de Alzheimer, aduce la suprafață amintirile colbuite și prăfuiește zilele proaspete, care trec. En gros. Calupuri. Cu maximă viteză.

Produce revelații dese. Oferă timp de analiză, descăpăcește fagurii minții, ce păreau îngropați pentru totdeauna, scoate la iveală și mierea bună, și pe cea expirată din adâncurile memoriei.

Am răsfoit poze vechi. Toate pozele din arhivă. Am revăzut momente și locuri peste care se pusese praful uitării, straturi straturi. Timpul și colesterolul au multe în comun. Dacă nu le controlezi, se pun contra mersului firesc al vieții, reduc secțiunile, înfundă bunătate de artere, fac viața inimii mai greu de îndurat decât e deja.

Învelișul și dedesubturile se schimbă. Situațiile prin care trecem, evenimentele, stările, etc., sunt cuțite, cu diverse forme și nenumărate grade de ascuțire. Cioplesc din noi ca mâna unui sculptor, mai mult sau mai puțin talentat, pe dinafară și, mai grav, pe dinlăuntru. Ne trezim că, deși în oglindă vedem zi de zi același lucru, și credem că  suntem imuni la eroziunea de orice fel, de fapt suntem tot felul de stadii intermediare între perfecțiunea începutului și șansa unui sfârșit onorabil.

Suntem sclavi, într-un fel sau altul. Ne prefacem că avem ultimul cuvânt, inventăm petreceri, uichenduri de neuitat, ne bucurăm după puteri de multa sau puțina atenție pe care o primim, ne zbatem să producem valută (materială sau emoțională) ca să oferim la rândul nostru cât ne lasă inima să oferim.

Rămâne de fiecare dată gustul dulce al unei îmbrățișări, bucuria unei cravate aranjate de o mână caldă și sărutul de lângă cina primitoare a întoarcerii acasă de zi cu zi, senzația de siguranță din dimineața de duminică, după beția eventuală cu prietenii adevărați, satisfacția reușitelor și bucuria din ochii copiilor, mândria din privirile părinților, atunci când reușești să le atingi standardele.

Singurătatea e cu două tăișuri. Poate stimula, dezmorțind cele nedezmorțite ani de zile, surprinzând inclusiv pe posesor.  Sau poate țese cocon, izolând restul lumii de dezorientarea care nu face cinste, face doar rău, ”decât că” unul de multe ori dulce, greu de dat la spate.

Prietenii zic: vino, nu te bălăci, viața e frumoasă, bagă mare, trăiește clipa, fii responsabil, nu dezamăgi, etc., după caz. Habar n-au, și nici vină n-au. Așa se vede la televizor, în cărți, etc. Trebuie să dai cu radiera, nu te-nduri, amintirile se-ngroapă singure, e o cruzime să mai vii și tu cu lopata. Trebuie să privești spre viitor, orizonturi optimiste, viața e scurtă ... Mi se pare corect, dar mi se pare o cruzime, dividiurile, hardurile computerelor, orice fel de memorie în ziua de azi, restricționată sau reîncărcabilă, păstrează și etalează înregistrări vechi, oricât de nouă și de bună e mătura.

Privim și mergem înainte, dar nu călcăm în picioare. Eu, unul, am tălpi foarte sensibile, am călcâie moi, mă feresc să calc în noroi, s-a inventat călcătura curată, nedureroasă, dezinfectată. Pe inima proprie și pe sufletele altora, cu duioșie, cu respect.

Vorba lui Cocoșilă: ” – Bă! Știți ce-am făcut io azi-noapte? Am făcut la țigări și m-am gândit. M-am gândit și am făcut la țigări. Bă, voi auziți? Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. Și iar am băut la tutun, până m-a luat dracu’. Și am adormit.– Și… la ce te-ai gândit, mă, Cocoșilă?
– Bă, nu vă spun, că sunteți proști și nu știți să vă țineți gura.”

Singurătatea este un experiment interesant.

Nerecomandat minorilor.