Implozie

Într-o zi am implodat.

A fost așa, fără un început și fără un sfârșit clar definite.

Probabil că mergeam undeva, la volan, ascultându-mi muzicile mele perfecte. Sau vorbeam la telefon una dintre convorbirile alea despre care credem că sunt absolut necesare pentru ca lumea să nu se prăbușească. Cum ar fi că vulpile se vaccinează contra turbării, prin metode ingenioase, iar la fix patrușcinci de zile după eveniment începe campania de recoltare selectivă a unora dintre ele, cadavre fericite care vor vedea interiorul unui laborator, contribuind după teste aprofundate la concluzia că fără noi lumea civilizată ar dispărea clefăită  și scuipată de virusul turbării. Sau transpiram a nu știu câta oară realizând că nu am întocmit în termen documentul constatator, pasibil de o amendă copleșitoare pentru că nu am exprimat lumii satisfacția încheierii unei colaborări fructuoase cu cine știe ce furnizor de produse sau servicii, în condițiile aseptice ale legii achizițiilor publice și în format electronic, desigur.

Felul meu de a fi nu-mi permite să fiu dual, chiar dacă în mod ironic sunt născut în zodia gemenilor, cei care se lupta pentru supremație, câte doi într-un singur suflet. Ori mă jertfesc pe altarul patriei, ori pe cel al familiei. Bineînțeles, setările mele din fabrică au fost promise datoriei, lăsându-mi în umbră sufletul. Într-o umbră din aia deasă, de nevăzut, exact ca fața pe care luna o ascunde de noi în nopțile senine cu maree agresivă.

Nu mă gândeam deci, prea des, nici la marea mea iubire, nici la bucuriile sufletului și minții, egoist așa cum mă știu, cum am fost todeauna și cum am fost descris de câte ori am dat prilejul creatorilor de descrieri să se exprime.

Bum ! Și s-a întâmplat.

Nu părea nimic schimbat. Secunda următoare, și cele care au urmat după, au trecut și trec și în ziua de azi ca bezmeticele, pierzându-se în direcția unui orizont pe care credem că-l vedem, către care credem că ne-ndreptăm. Lumea exista. Lucrurile se întâmplau și se întâmplă.

Numai moleculele mi-erau oarecum întoarse pe dos, ca o grămadă de stomacuri mici de tot, în încercarea de a digera ciorbă de burtă în exces, pe fond de stres maxim.

Sentimentele mele au avut, cu trecerea anilor, diverse tresăriri, cu pretenție de trăiri. Printre timp, simțeau de multe ori nevoia de a fi împinse din spate pentru a se putea observa că există. Acuma, după implozie, s-au rătăcit cu totul în noul tip de mișcare browniană care sunt în ultima vreme. Nu mi-au crescut obloane, văd lumea înconjurătoare căutându-și rostul, asist neschimbat la mersul neîntrerupt, încăpățânat al lucrurilor. N-am făcut daune colaterale. Am căzut doar spre interiorul propriilor tălpi, într-un nor de praf înghesuit între contururile mele, care nu se mai împrăștie. Nu adie nici un vânt de primăvară, mi s-au rătăcit scările, iar pereții, deși transparenți pe alocuri, sunt imposibil de abrupți. Alunec pe dinăuntru, încercând să cațăr bucăți din mine către habar n-am ce.

Totdeauna am fost cam leneș, dar e bine după implozie, e relativ ușor, nu e mult de dereticat în urmă. Și-așa s-au rătăcit sculele, îndemânările, motivele. Cum, cu ce, și de ce ?

Este foarte probabil ca inițiativele mele, puținele, să aibă nevoie de ajutor. Este foarte clar că s-au ascuns undeva, bine de tot. Le înțeleg, trebuie să se dumirească și ele în legătură cu justețea agitației atâtor așteptări. Le-am dat pauza mare și nu-i sun încă sfârșitul pentru recuperarea lor. Să mă convingă despre rostul pe care cred ele însele că-l au în lumea asta care alege zilnic să stea cu fundul spre soare, în loc să iasă și să-i râdă cu toată gura, fața, ființa ei de lume. De dimineață până seara, așa cum își tot răcește gura degeaba mama ei, natura.

Mâinile mele transparente își caută locul și rămân pierdute undeva, între noiembrie și vânturi turbate. Mințile s-au amestecat cu frunzele nucului, firele de iarbă uscată și așchiile care sar zilnic din lemnele despicate cu toporul sau barosul, după cum li-i fibra. S-au ascuns bine, și-au dat sinapsele la secret. Ciolanele au momente de deja-vú, inițiative sportive, amintiri din copilărie.

M-am amestecat cu grădina, cu fumul, cu vijeliile, într-un fel de echilibru absolut nou, dacă am analiza din punct de vedere termodinamic. Nu ne complicăm, lăsăm așa, e bine. Am inventat cu ocazia evenimentului o gravitație proprie, mă proptesc, apuc pământul de un fir de iarbă și pământul e noul meu zmeu pe care-l ridic în vânt cu totul, îl las să creadă că deține definiția echilibrului, că încă mai ascunde mistere. Sunt ghicitoarea care știe deja viitorul, iar el e palma mea cea nouă, cea descifrată deja în amănunt și fumată.

Mă uit în oglindă dimineața. Nu se vede deloc. Nu mi se vede.

Probabil că e bine așa.