Vânătoarea de răspunsuri

Apa lacului stă liniștită, tolănită sub bărcile din port. O trupă de păstrăvi numai ce i s-au băgat pe sub piele. Cerul stă și el, un pic pe-o parte. Lasă soarele să-mpacheteze totul în lumină orbitoare. Numai vara e vinovată. Orele de agitație stau pregătite, înghesuite-n toate ceasurile. Încă e devreme, timpul nu le aparține, e tot vremea orelor somnoroase. Nenumăratele nevăzute ațe mânuite cine știe de unde manipulează oamenii în ritualurile obișnuite ale dimineții.

Roțile s-au oprit regulamentar, ca la stop, și tălpile mele lasă pedalele să respire, mecanismele să se relaxeze. Din locul ăsta se pot aduna într-o unică ramă munții, norii, razele, apa, orașul și lebedele.

Protestele aerului neatins de noxe pe ziua de azi sunt îndreptățite, țigara mea e inamicul public numărul unu pentru oxigenul care zburdă liber împrejur. Am însă doi plămâni care nu protestează, îmbăiați în proporții egale în fum de țigară și aer de pădure matinal.

Am venit să caut aici adevărul, răspunsurile. Somnul, echilibrul meu interior au plecat și ele pe undeva, au și ele nevoie de liniște. 

Casa, grădina, biroul, trecutul, mi-s sătule de scotociri inutile. Nu-s și nu-s. Zilele și sutele de kilometri înghițite de mașină și de prezentul meu continuu le-am irosit degeaba. Nici circumvoluțiunile scotocite una câte una, nici adâncurile sufletului nu le ascund. 

Se spune că se găsesc în vin. Că se mai ascund și-n sticle vechi de pălincă, uneori. Uneori chiar am sentimentul că le găsesc. Nu durează însă. În final tot aia-i: se pare că pur și simplu nu pot suporta ochii deschiși, limpezi. Cum mă trezesc din somn dispar, se ascund undeva. Bine de tot.

Mi-a trecut prin minte într-o zi că pădurea e un ascunziș bun. Înțelept, documentat și intuitiv cum sunt, am ajuns la concluzia că-s pe undeva pe acolo, prin mijlocul biodiversității. Așa că, logic, trebuie să vină din când în când la apă, nimic nu poate trăi fără să bea, Nici măcar adevărul. Nici măcar răspunsurile,

Stau ascuns pe malul lacului, sub pădure, ascuns bine, cred eu, și le pândesc să vină să-și treacă setea.

Dacă le-oi vedea, și-or vrea să stea de vorbă cu mine, habar n-am ce le-aș putea spune. Că e vina mea ? Oricum știu că e vina mea. Că aș putea face lucrurile altfel ? Știu și asta. Că mă pot schimba ? Răspunsul meu cu obiecțiuni este că da, mă pot, dar atunci nu ar fi ca și cum aș trișa ?

Trebuie totuși să le găsesc, să le vorbesc. Nu pot merge mai departe, la nesfârșit, cu treburile neterminate, neclarificate, mințite și nerăspunse.

...

Începe poluarea fonică. S-a făcut de ore zbânțuite, cu secunde și minute scăpate de sub control. Natura se zgribulește în fața motoarelor, scuipată în obraz de eșapamente, zgâriată de decibeli direct pe timpan, calcată de roțile traficului, boțită de orele de vârf. Mergem cu toții, iremediabil, spre colaps, ne prefacem că nu ne vede.

N-au venit în dimineața asta...

O să încerc și pe seară. Hunting is hunting.

...

Plouă. Cu fulgi. Cu secunde. Cu riduri. Cu slăbiciuni. Cu anotimpuri. Cu răni vindecate. Cu visări cu ochii deschiși. Cu speranțe și așteptări având buzunarele pline de decepții.

Bucuria, am auzit eu, e în lucrurile mărunte. Hai să căutăm din alea, printre timp, poate dăm și peste niște răspunsuri, peste niște adevăr.