Totul pe lumea asta, după părerea mea curajoasă şi inconştientă în
declaraţii, este un act de dragoste. Normal că nu am abilităţi intelectuale
atât de dezvoltate sau de profunde încât să justific afirmaţia. Pot doar să
exemplific atât cât observă sufletul şi mintea mea uitându-se împrejur, în
limitele câmpului lor vizual.
Aproape tot ce întreprind fiinţele vii posesoare de urmaşi, indiferent de
regn, reprezintă într-un fel sau altul declaraţii de dragoste pentru odrasle.
Diferenţa până la tot ce ţine de numărul de liniuţe care se aprind pe scala
care indică nivelul de egoism din dotare, reprezintă declaraţia lui Narcis pe
care ne-o facem fiecare dintre noi înlăuntru, sinelui.
Fiinţele care nu încap în categoria deţinătoare de continuatori de genă,
caută metode de a ajunge acolo, sau de a înlocui golul din suflet creat de
această stare, gol care tinde să le arate calea spre frustrări. Cei care nu
reuşesc se alătură reprezentanţilor primei categorii în acţiunile lor de a face
rău altora, în numele dragostei.
Rău fac şi cei care nu primesc dovezile de dragoste pe care şi le doresc,
sau pe care cred că le merită. Nu ştiu să-şi materializeze altfel nefericirea,
decât răzbunându-se pe cei care li se par mai avuţi, mai dăruiţi din punctul
ăsta de vedere.
Prin urmare, binele se găseşte foarte rar, cei care-l au încearcă de regulă
să-l păzească ascuns vederii celorlalţi, şi doar foarte puţini au puterea să se
bucure atât de mult de el încât să-l arate şi să-l dăruiască.
Şi tot ce vedem împrejur se întâmplă motivat doar în felul ăsta: din
dragoste pentru cineva sau ceva. Cineva care poate fi propria persoană, ceva
care de regulă e un vis. Nu e nevoie de Freud sau de vreun preot bătrân şi
înţelept ca să vedem, ei doar încearcă să pătrundă misterul, să explice celor
dispuşi să asculte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu