Realitatea

Oriunde merg, oriunde întorc privirile, peste tot în jur văd realitatea. O văd, o pipăi, o gust. Mă trezesc din somn, din beţie, din orgasm, din agonie, direct peste ea. Sau ea peste mine. Mă lupt cu ea toată ziua. Mă energizează şi mă secătuieşte de puteri. Alerg spre casă, încearcă să mă urmărească. Mă refugiez într-o muzică, încerc să uit de mine într-un film, arunc o grămadă de priviri pe stradă după rochii frumoase, bine croite în faţă, sau după blugi pe funduri de damă de firmă, sau după siluete blonde pur şi simplu şi reuşesc s-o fentez pentru secunde mai multe sau mai puţine.

Dar ea e acolo, aşa de multă şi de gălăgioasă şi de mahalagioacă şi de colorată şi de aspră şi de agresivă că nu poţi s-o ignori multă vreme. Marea e mic copil. Vânturile, valurile. Cu alea mă descurc. Realitatea e singura care mă face să înghit mai mult decât pot duce, vine peste mine tăvălug, mă dă cu capul la fund până la limită, mă îngheaţă şi mă pârjoleşte. Când ajung la ceea ce ar putea fi un fel de orizont al suportabilităţii, tot ea mă împacă, mă înveseleşte, mă primeneşte, mă clăteşte şi mă răcoreşte. Mă aruncă din nou în luptă cu baterii noi, pe care le scoate de undeva şi mi le face cadou înainte să-mi dau seama. E clar că sunt şoarecele şi ea se foloseşte de mine ca o mâţă perversă pentru a-şi diversifica puzzle-ul complicat de pe marele monitor al marelui ei laptop de joacă.

Mă uit în jur. Cu toţii, femei şi bărbaţi, căsătoriţi sau nu, dabăli sau singăli, cu sau fără copii, înfruntă cu curaj realitatea. Toţi şi toate sunt bărbaţi adevăraţi. Merită respect şi admiraţie, să mor io !

Dacă stau şi mă gândesc bine, şi eu sunt bărbat adevărat, nu numai alţii/altele ! Adică ce ? Uneori îmi iese chiar bine! Alteori, e adevărat, am sentimentul de piftie care se chinuie să stea verticală pe terenuri mlăştinoase, în nisipuri mişcătoare. Dar nu se vede pe faţa mea decât zâmbetul de învingător! Sunt şi eu, nu-i aşa, un sclav curajos, împăcat cu soarta. Gladiator ! Aproape Spartacus... Doar că născut mult prea târziu, după ce realitatea a inventat virusul suprem: sistemul. Cu sistemul nu te poţi bate... Sistemul e definiţia impersonalului şi oamenii chiar cred asta, şi se consolează cu asta şi se simt de-a dreptul protejaţi. Orice nemulţumire ai pe lume, de orice natură, ţi se spune că aşa funcţionează sistemul. Nu e făcut de şi din oameni, e mai presus. Oamenii n-au nici o putere.

Aşa că mă consider norocos că sunt pe lume unii care cântă, şi muzica lor chiar merită ascultată. Că sunt unii care scriu cărţi care chiar merită citite. Că sunt unii care fac filme care merită văzute. Că sunt o mulţime de oameni frumoşi care fac o mulţime de lucruri frumoase, care merită apreciate şi băgate în seamă. Iar eu sunt doar un mediocru, un băgător de seamă mediocru, recunosc. Îmi fac datoria faţă de sistem, dar apreciez evadarea de realitate cu orice preţ. Urăsc ştirile, mai ales pe alea de la ora cinci.

Şi văd în jur atât de mulţi infectaţi de sistem că am uneori senzaţia de autism.

(Filmele alea despre invazia virusului în diverse forme, variante, ambalaje şi culori, au o bază mai aproape de realitate decât s-ar putea crede.)

Sunt mândru de forma de autism de care cred că sufăr. Decât. Gen.