Rezumatul egoistului

Sunt deţinătorul unui cap care face norii impuri, căutându-şi locul printre pliurile lor.

Am picioare care, uneori, trăiesc cu senzaţia că se sprijină pe pământ.

Cerul senin mă derutează. Sunt solar şi totuşi sunt confuz fără vapori, de orice natură, unde să-mi ascund neliniştile, unde să-mi hidratez setea de orice duc lipsă, chiar dacă nu reuşesc, încă, s-o identific.

În stânga văd un câine în oglindă. Bucuros de speranţa de prietenie şi dând din coadă în caz de priviri interesate.

În dreapta e o vacă bogată-n pulpă și generoasă-n uger. Găleţi nenumărate, cu gura mare-n față, cu spatele rece-n spate.

Mă scutur de amintiri din copilărie. Visări, cu semicursiera la ponton, vântul schimbării pe la Moscova, livezi imaginare de portocali între stâncile greceşti, adidaşi Romica şi sâni frumoşi cu piele atât de fină că nu se poate povesti. Autobuze-n pană departe de cişmea, buzunare goale, făcând cu ochiul discurilor ruseşti cu Creedence şi cănilor cu ceai chior alături de câte un colţ de pâine. Geruri lângă reşouri din BCA cu siguranţe întărite cu cuie şi beţii cu pălincă reparate în ultima clipă cu o ciorbă de miel, peste drum.

„Am luat la arhitectură !” îmi sare în braţe, iar eu gestionez prost momentul. Pentru a doua oară.  Între, „am luat la aeronave !”, același management defectuos. Apoi plouă, iar eu mă plimb cu sosia lui J.R. printre clădiri vechi, îndrăgostit de fata lui frumoasă, după ce m-am prefăcut, mincinos, că pletele mele de John Lennon dorm acasă în uichendul ăsta. 
Vine o vreme, pe urmă, când nu mai ştiu ce vârstă împlinesc mâine, mă pipăi căutând neregulile cu mintea şi cu inima şi cu mâinile, disperat. Nu le pot identifica, am uitat ce înseamnă cuantificare.

Lupt, renunţ, lupt, renunţ, lupt, renunţ, pierd şirul, dau în rubeolă, om bătrân.

Deodată doctorul zice „treizecişitrei” şi eu visez la blonda cu ochi verzi care pare că vine din altă ligă. Exotică. Se dovedeşte că visurile erotice merg de mână cu sticla de whisky doar pe distanţe scurte. Szia !

Sunt tactil rău de tot. Pipăi, sunt nesigur. Adrenalină şi stres. Nu găsesc calea comunicării. Pe stânga am numai picioare stângi, păşind stângaci, împiedicat. În dreapta imaginea se tot schimbă, nu pot să fiu atent tot timpul, sunt la volan, am responsabilităţi.

Aud o voce frumoasă, cea mai frumoasă. Mă duc vrăjit, parchez, e la fereastră, mă aşteaptă, mă vrea ! Ajung, e minunat, e perfect, îl văd în oglindă chiar pe Făt Frumos ! ... Mă trezesc după o vreme, împiedicat, între tot felul de liste şi etichete. Mă pierd, neputincios, ţip, sunt răutăcios, sunt rău de tot ! Unde mi-s norii, unde mi-e soarele ? Mi-e frică de avion ! Mă prefac că sunt în tren, mă uit doar în faţă. Mi-e dor de volan.

Întind mâna căutând căldura. Aştept mângâierea, buze dulci şi şoapte recuperatoare, îmbrăţişări aducătoare de energie. Dau peste gâturi de sticle. Coniac, whisky, pălincă. Vinuri bune. Muzică. Visare. Iluzii. Plutire.

Motoare, lătrături, tropăieli, m-am săturat de monotonie. Gol de munte şi cu valuri, aia e !

Iar m-am rătăcit de mine. Rău de tot.

Sunt un ficat mare,  deja cunoscător. Pour les conaisseures. Sunt un bureţel. Cu pretenţii de consumator de master chef.

Şi Pink Floyd sunt master chef-i. 
Sunt o ureche mare, fină, pretenţioasă.

Sunt o gaşcă de papile mofturoase.

Sunt un leneş. Un leneș egoist. Aș vrea să mai exist pentru o vreme, cumva...

Sunt agitat. Încerc să dorm dar nu mă omor după vise. Mor de poftă de-o țigare.

Aleg, culmea, realitatea. Sau măcar încerc. Vorba ceea: ”at least, the motherfucker, he tried !”