Făt Frumos zâmbea, cu privirea aceea încrezătoare care dă pe spate toate
prinţesele, cu tot cu mamele din dotare. Avea o voce calmă, tonu-i era sub
control, spatele drept şi muşchii la dimensiuni corespunzătoare, şi la umeri,
şi la coapsele şi gleznele lipite de şalele calului alb, multilingv. În spatele
lui, în zare, castelul avea contururi perfecte, aură la nuanţa ideală, era
indestructibil şi primitor şi ademenitor, cu toate dotările după ultimul
standard de prinţesă. Făt Frumos simţea toate lucrurile astea fără să întoarcă
privirile şi conexiunea îl făcea şi mai ţanţoş, şi mai ferm în atitudine şi-n
simţiri.
Ileana se muiase din prima clipă, dar ar fi fost o fraieră să arate asta
mai devreme decât se cuvine. Găsea că totul e aşa cum trebuie şi tremura la
gândul atingerilor şi frământărilor care vor urma, la căldura cuibului de pe
stâncă, la siguranţa viitorului atât de plină de emoţii şi adrenalină, totuşi. Se
gândea la dreptul ei la fericire, la nenumăratele problemuţe deodată nesigure
în răutatea lor, la aripi protectoare, echilibru, siguranţă.
Se sorbeau din ochi, vorba ceea, aşteptând semnul ăla mic în urma căruia
puteau să se sprijine fiecare cu dinţii în buzele celuilalt, contopindu-se în
primul val de îmbrăţişări cu o energie generată numai de pasiunea şi dorinţa
fără margini.
Au depăşit momentul ca la carte, fără a neglija menţiunea că viaţa bate filmul,
ca de obicei. Au plutit peste prag, s-au iubit în toate felurile şi s-au
degustat la nesfârşit.
Pentru o vreme.
Când au început să mai vadă şi împrejur, treptat, de după ceţuri au început
să iasă la iveală ceea ce se cheamă pachetul trăsăturilor de caracter pe care nu
doar magicianul, ci tot omul îl face pierdut prin mânecile largi, măcar în
perioada în care vânează, cucereşte, amăgeşte. Stau ele ascunse acolo o vreme,
după care nu mai au rabdare, găsesc calea şi dau cu bâta în baltă, tulburând
imaginea perfectă de pe retina Cosânzenei.
Treptat, calul alb era destul de comun, puţin cam trecut şi lăsa să se vadă
momente în care nu mai era atât de zvelt. nu ştia nici o limbă străină la
perfecţie. Castelul avea nuanţe de curcubeu nu doar de la materialele de
calitate, dar şi de la mucegaiul şi putregaiul care dădeau târcoale cum ştiu
doar ei/ele, pe la colţuri, pătând monotonia perfecţiunii şi afectând şi
echilibrul hidric al interiorului, şi parfumul fericirii. Iar Făt Frumos,
sireacul, dădea uneori semne de slăbiciune, de om. Mai făcea cu nervii. Uneori sforăia,
alteori zvâcnea, sau se trezea de gânduri şi se răsucea în aşternut ore
întregi, printre ape reci. Se stresa, ţipa, scotea la vedere
faptul că are şi bot, era ursuz, morocănos, se închidea în el şi nu mai vorbea
cu nimeni. Chestii din astea.
Ileana avea aşteptări. Şi el avea din astea. Pe măsură ce relaţia se
cimenta, entuziasmul se ducea la vale. Chestii mărunte care nu demult
emoţionau, acuma trebuiau sforţate şi efectul se vedea că se chinuie. Dragostea
lua forme noi, din alea care se ascund de regulă şi te fac să-ţi pui întrebări
de genul: ce caut eu în relaţia asta ? Pe urmă ieşea iar de unde nu se aştepta
nici unul, convingându-i că există şi e puternică. Doar că scânteile se
stingeau pe măsură ce Făt Frumos îşi îndrepta spatele amorţit uneori de atâta
călărit de cai albi.
De ce oglinda asta nu mai
funcţionează ca altădată ? De unde rateurile astea ? Etc.
Se gândeau şi probabil că se mai gândesc şi acuma, încă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu