Cădere liberă

Mă uit la padoc. Am cafea şi timp liber şi un câine care nu poate trăi decât îndrăgostit de cineva.

Se zbate pentru puţină atenţie. După o vreme închis nu mai ştie să se bucure de libertate. E dependent doar de iluzia lui de iubire, de mâncare şi de confortul locului ştiut. Ar mai explora cu gaşca de homeleşi dintre cioclejii de porumb şi floarea soarelui, dar mai mult pentru adrenalină. Sex şi salivă rămasă de pe alţi colţi, la fel de nesiguri şi de disperaţi după atenţie. Preferă să vină la fânul din cuşcă, lângă idolul suficient de biped ca să-şi poată ţine cafeaua într-o mână şi iluzia de libertate împrejur.

Ştiu că padocul meu e invizibil. Că pe ambele eu le-am construit. Şi într-al meu e la fel de cald în fân şi nu mă plouă şi blidul de mâncare mă face fericit (a se traduce dependent). Aş hălădui cu vagabonzii dar am sângele instruit să respecte coduri, ritualuri, convenţii, algoritmi. Am doar inima şi acel ceva cu pretenţii de creier. Sângele poartă vorbele şi sentimentele de la unul la altul şi înapoi, atât de iute că nu înţeleg cum de se înţeleg, mai ales când ştiu sigur cât de mare e diferenţa între ele. Una simte la cald şi celălalt gândeşte la rece.

Stau cuminte la mine în cuşcă, beau cafea, am pus muzică. Unde să plec ? Poate într-una nouă, cu pereţii moi la pipăit în primă fază, dând senzaţia de orizont flexibil. Pentru o vreme, desigur, până se coc, se întăresc.

Nu sunt uşor de ţinut în locuri din astea. Fac tot felul de crize, mă smucesc, mă agit. Dar, oriunde mă ascund de cuşcă, se cheamă că e doar autoamăgire. Mă găseşte, mă împresoară de fiecare dată. Mă lasă să experimentez evadări de tot felul, ştie că revin, sunt infectat, am ratat transfuziile, am depăşit vârsta vindecării.

Mai nou am descoperit o jucărie nouă: căderea liberă.

E o stare care dă dependenţă. Am o relaţie bună cu ciocolata şi, culmea, o evit, mă tot lupt cu nişte salate. Stomacul urăşte alcoolul, plămânii să n-audă de tutun. Rămân fără prieteni. Somnul îmi dă dureri de cap. Sunt invizibil, dar cu padoc. Căderea liberă mă defineşte în prezent.

Densităţile se schimbă, mă scurg, toţi sunt departe, nu mi se vede mâna întinsă, e tot mai greu de participat. Opţiunile sunt puţine: evadare spre necunoscut, adaptare la ritualuri sau mirosul de pârci. Aşa se spune despre ţapi, aşa li se simte prezenţa. Se tot bagă în calea noastră, nu vreau să fiu unul, am luptat de când mă ştiu să nu alunec pe cărarea asta. Nu mai pot duce tot norul ăsta de energie negativă pe cerul meu. Nu vine nici o mâţă să-mi toarcă stângăcia şi să-mi vindece picioarele stângi, să le îndrepte, mă tot amăgesc cu cât de frumos aş fi în stare să dansez.

Alunec cu cafeaua în mână, căutând să văd soarele ultimelor zile de vară, padoc lângă padoc cu câinele despre care nu sunt sigur că nu e doar o imagine într-o cuşcă ce se preface (sau se dovedeşte) a fi o biată oglindă.