Un fel de gelozie ?!

După o grămadă de vreme cu secetă, îngrijorarea noastră era îndreptăţită: cum să faci un dibuit, cum să vezi un cerb boncănind, în toată splendoarea, când natura se împotrivea pur şi simplu ? La fiecare pas, frunzele, frumzuliţele, râul, ramul, pământul uscat scoteau sunete imposibil de ignorat de orice cerb în deplinătatea facultăţilor mintale, oricât de orbit de ciutele disperate de maternitate, oricât de multe ovule nefecundate făceau cu ochiul prin intermediul feromonilor răspândiţi printre molizi. Plus că ele îl apără primele, să nu cumva să păţească ceva, ţonţonel. Iar vântul făcea numai în ciudă. Când degetul era pe butonul de clic, sau de zoom, pentru măcar o poză netremurată, dintr-o poziţie câştigată cu mare trudă, răutăciosul ducea mirosurile umane drept către nunta lor, stricând bucuria tuturor.

Pe urmă a venit ploaia, împreună cu frigul. Natura se prefăcea că se comportă fair play, dând o şansă şi fotografului, observatorului. Prefăcuta, zic. Pentru că de câte ori credeam că dibuitul a învins, ne trezeam nas în nas cu ceaţa. Iar vântul îşi pierduse minţile complet.

Iar zilele treceau.

Într-o seară m-am trezit cu conexiune la net. Puteam să ascult puţin pe Katie Melua, să-mi amintesc de civilizaţie. Sau nişte blues. Sau nişte rock. Sau nişte Pink Floyd. În timp ce nu mă puteam hotărâ, blogul îmi stătea în cale, mi-am permis o constatare care m-a umplut de mirare: Când, ca să zic aşa, dansez cu lupii, sunt mult mai interesant decât când împărtăşesc impresii artistice. Sau psihanalizez în felul meu primitiv şi necioplit. Sau aberez, nevinovat, ori plin de elan. Cum apare în text un cuvânt din familia cerbului sau mistreţului, sau mai ales, ursului, vizualizările nu ţin seama de titlu sau de poza de promovare pe facebook, oamenii pur şi simplu simt nevoia de natură, contorul înregistrează.

Nu recunosc nimic, doar că nu sunt interesant, decât în prezenţa unor poveştiri vânătoreşti. Eventual. 
Cu toate aberaţiile mele muncite... Se poate ?

Aşa că, dornic de audienţă, atenţie, iluzia de băgare în seamă, voi continua cu povestea cerbului care stătea neclar în poză, eu, meseriaşul, apelând în după amiaza respectivă la sculele şi metodele cele mai bune din dotare.

Am pornit cu haine aproape de asfalt, amăgit de pădurarul de vânătoare că stăm puţin lângă maşină, că ştie el un loc unde cerbii nu se tem de ideea de capătul drumului şi boncănesc plini de naivitate lângă locuri lipsite de noroi. Pantofii mei de pădure, alintaţi într-un cerc restrâns de prieteni cu numele de „şpielhozăni” încă mai fac faţă drumurilor forestiere, cu condiţia să nu plouă torenţial şi să ocolim nisipurile mişcătoare. Mi-am pus pantalonii "de buni". Restul, nu mai spun.

Am ajuns în capătul unui drum forestier, la poalele unui vârf de munte care mi-a dat brusc, virgulă, contracţii, dacă ne gândim puţin la perişorii absorbanţi cu care sunt dotat inevitabil pe şira spinării. M-am uitat în ochii pădurarului de vânătoare care a zâmbit, vinovat. A zis, fără să întreb, că da, avem puţin de urcat, dar trebuia să mă convingă cumva să merg cu el, să-mi arate cerbi.

Ok. No problemo. Un gest frumos, până la urmă.

Am pornit uşurel. Am făcut tot posibilul să fac schimburi minime cu natura înconjurătoare. Termic vorbind. Mai făceam câte o pauză, mă prefăceam că nu mă mai satur de peisaj. Era timp. am crezut că durează zece minute. A durat vreo şaizeci şi cinci. M-am făcut inginer silvic fără să ştiu că la munte, oriunde voi merge, până la moarte, nu există traseu pe care să-l duc la capăt fără să fiu fleoaşcă în momentul în care ating culmea. Oricât de uşor abordez. Oricâte pauze iau. Ajung să elimin mare parte din cele vreo 98 de procente de apă legată la un loc, ca la toată lumea, prin intermediul câtorva celule, atât de zbârcite de altfel, într-un eventual mediu fără hidrogen sau oxigen, formându-mă pe mine. Acuma, se poate confirma, nu am făcut excepţie.

Am ajuns într-un loc cu vizibilitate foarte largă. M-am proţăpit după un dâmb, înfofolindu-mi sau ignorând, nici nu mai ştiu, picăturile de apă din vârful firelor de păr de pe ceafă, pârâiaşul de pe şira spinării, tricoul umezit sub bicepşii mei muşchiuloşi, etc.

Nu se auzea boncănind încă. Urma, din minut în minut.

Mi se încâlcise minte printre gânduri.

Nu trecuseră mai mult de zece minute. N-am auzit nimic, doar am văzut deodată mişcarea.

Cerbul era în faţa noastră, pe drum. În traversare. A traversiamo. Fără boncănit. Fără gagici, sireacul. Not yet. Vântul, desigur, de la mine la el. Am înţepenit. Animalele, mai ales sălbatice, dacă nu văd mişcare, nu disperă, chiar dacă vine miros dubios. Am auzit, nu bag mâna în foc dar înclin să cred, că mirosul nostru e naşpa rău de tot pentru bietele nevinovatele. Aşa că mă gândeam la ce-o fi oare în mintea lui, oricât de îngustă, în momentele alea. Se uita la mine fix. Nemişcat. Secundele treceau. Nu îndrăzneam să clipesc. Genunchii ar fi clipit în locul meu. Dădeau să tremure şi eu nu le permiteam. Ştiam că nu mai durează mult şi ceva va crăpa. Un tendon. O rotulă.

... Şi am simţit, deodată, că vântul vine de la el la mine. Minunea se produsese, era un moment de nehotărâre în mişcările aerului din zonă în seara aceea care mi-a permis să mă las într-un, desigur, genunchi.

Când ai o talpă şi-un genunchi de sprijin, poate să spună oricine orice, altfel mânuieşti aparatul foto, cu zoom cu tot. Plus că nu mai tremură nici mânuţele în halul acela. Decât că al meu nu valorează zece mii de euro. Şi face poze de câţi bani face. Iar mânuţele mele aveau emoţii.

Cerbul era frumos grozav. Şi ţanţoş. Nu ştia ce arătănii sunt acolo, în drum, cu duhoarea asta pă iele. Sunt sigur. Voia să plece, conform instinctului, dar testosteronul, probabil, îl făcea puţin curios şi puţin curajos. S-a făcut de vreo două ori că se uită în altă parte, apoi a întors brusc privirile la noi, încercând să surprindă vreo mişcare suspectă, care să-i confirme bănuielile de nesiguranţă. Noi eram vulpoi prea bătrâni pentru texte din astea, aşa că nu i-a mers. Am câştigat războiul nervilor, iar el s-a dus, uşurel, până a dispărut după un dâmb. După cinci, zece minute, habar n-am, a fost prea intens, prea bestial, prea aproape.

Pe urmă a boncănit.

Frumos de tot, ce să mai...

Mai târziu a început ploaia, din senin. Am dus cu mine, prin urmare, nişte nămol drept suvenir. Am rizuri multe pe talpă la şpielhozăni. Am fugit, dar maşina era departe, panta mare, argila prietenoasă.

Am rămas cu câteva poze neclare şi cu încă un apus de poveste. Iar de aberat oi mai abera.

...Că nu sunt drept de ici colea...