Cerbi lopătari în binoclu

În ferestre se vede cum ploaia şi ninsoarea  n-au absolut nimic împotrivă. Se afişează împreună. Dansul lor comun se cheamă lapoviţă, n-are ecouri argentiniene, mai degrabă par sârbeşti, deşi frigul vine de regulă din Rusia. Mă uit în binoclu, pentru mai multă siguranţă. El spune adevărul totdeauna, arată ochilor ceea ce nu reuşesc să vadă singuri, detaliile. De cele mai multe ori pe alea importante.

Şi acolo e la fel. În binoclu. Deci e clar că vin iarna.

Nu se mai vede urmă de cerb lopătar. Mi se pare greu de crezut, şi chiar de rumegat, când mă gândesc că ieri, nici douăşpatu de ore în urmă, era plin cu ritualurile lor de împerechere.

Încă nu m-am obişnuit cu amintirile astea, atât de proaspete.

A trebuit să mergem peste nişte kilometri, peste nişte nopţi nedormite, cu pastilele de spate în buzunar, cu un radio nehotărât în maşină, cu nişte cauciucuri de iarnă. La faţa locului era ceaţă, nu ştiam la ce să ne aşteptăm în teren, era frumos. Când am auzit ciocănind în uşă dormeam în aşa hal, că am răspuns în nemţeşte şi m-am luptat pe urmă vreo cinci minute cu mintea să-şi amintească detalii despre cum am ajuns unde ajunsesem, despre cum să fac să-mi limpezesc privirile, gândurile, despre cum să-mi pun în ordine mişcările.

Norocul meu e cu prietenii, ca de fiecare dată. N-aveam nici binoclu, nici haine de ploaie. Iar prietenii, de când mă ştiu, mi-au iertat lipsurile astea de fiecare dată.

Nu auzisem boncănit de cerb lopătar în cei 22 de ani de silvicultură, dintre care 20 cu activităţi cinegetice. (N-ar trebui să scriu cu cifre, numai cu litere, aşa se face proza adevărată). Prin urmare, nu ştiam cum sună. Aş fi putut să mă uit pe net sau pe dividiuri, dar mie îmi plac lucrurile naturale. Siliconul, spre exemplu, sau ţigara electronică, mi se par ca să nu zic altfel, alegeri greşite.

Când am intrat în pădure, am auzit deodată broaştele. Aşa e prima impresie. Pe urmă nu mă puteam hotărâ dacă orăcăie sau sforăie. Uneori sună şi ca un mârâit de tigru, sau de leu. Sunt ei, cerbii lopătari, care boncănesc. Adică umblă cu limba scoasă după fete, se bat, fac tot felul de preludii, fac amor, îşi păzesc iubitele de tentaţia altor coarne, mai frumoase, etc.

Nu prea stau în pădure, dar în perioada asta umblă peste tot. 
Am umblat pe o margine de pădure unde erau mii de metri pătraţi, cred, transformaţi în târlă. Ca la oi. Pământul bătucit şi plin de măsline. Iar ei erau în câmp. Ei înseamnă grupuri grupuri, pe o câmpie care se întindea până la orizont. Mai era şi pădure, erau şi nişte turme mari de oi, în zare se vedeau şi case.

Era soare, nici pomeneală de vânt, o sâmbătă de octombrie ca la carte, care nu prevestea duminica de care m-am ascuns deja după geam, lângă calorifer. Era totuşi o mică problemă: nu te poţi apropia pe câmp chiar aşa, cu nesimţire. Aşa că am stat în margine de pădure, într-un observator la patru metri deasupra pământului, şi am admirat spectacolul. Nu se poate povesti ce sunete scot 25 de lopătari boncănind la amiază, fără întrerupere, încălecând-şi vocile. Unii se dădeau la fete, alţii stăteau tolăniţi, alţii îşi păzeau fetele deja amăgite. Se mai luau în coarne, aşa, de fitness. Cu ochiul liber era în regulă de văzut totul, ba chiar mult mai bine decât cu scule ajutătoare, pentru că ochiul are perspectivă.

Am vrut totuşi să rămânem şi cu nişte amintiri şi am realizat că nu putem face oarece poze nici cu aparatul foto, nici, mai ales, cu telefoanele. Distanţa era de minim 300 de metri până la primul grup, iar cele din zare erau la peste un kilometru. Şi altele în stânga şi în dreapta, plus indivizi izolaţi pe câmp, peste tot.

Neputând să-mi cred, nu-i aşa, ochilor, că văd atâtea sălbăticiuni, ca-n filmele cu parcul naţional din Serengeti, am cerut detalii de la prietenul nostru, binoclul. El ne-a ajutat să le vedem frumuseţea mai de aproape, am văzut unul cu un singur corn cum îşi cerea dreptul la jocul de-a aruncatul cu seminţe, bătându-se adică cu oricare, am văzut tineri fugăriţi de macho, etc.

Unui coleg i-a venit ideea să pozeze cerbii din binoclu, dacă tot nu reuşea cu ăia din câmp. Mi-a plăcut, fisele mele stăteau bine, nu picase nici una, dar am dezvoltat ideea lui şi am încercat să filmez în binoclu.

A ieşit un experiment ciudat, cu combinaţii de zoomuri şi cu trădarea tremurului bătrânesc al mâinilor mele. Deşi nu mai beau. Am rămas însă cu nişte poze şi chiar două trei clipuri chinuite, care completează amintirile pe care le am pe dosul ochiului.

Ţara asta are preferinţe foarte ciudate. Experimentează foarte multe extreme. Ieri am fost într-un loc despre care nu credeam că există.

Şi acuma stau cu ciorapi de lână, pe tv e un film în care ninge, pe fereastră e o realitate în care ninge.