Despre țara noastră minunată

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi un subiect de dezbătut, nici nu s-ar povesti şi, cu siguranţă, nu s-ar mai citi (şi-aşa, oricum, nu mai citeşte lumea decât titluri mirobolante, incredibile şi nemaipomenite), a fost o ţară. Era frumoasă şi întreagă, în felul ei unic, aşa cum sunt toate ţările la un moment dat. Cu marea şi munţii ei, cu românii ei ţinuţi captivi pentru o vreme, cu pădurile frumoase şi lipsa autostrăzilor şi economiile de curent şi epoca ei de piatră în care se tot bălăcea.

Era o ţară tradiţionalistă, ţinea adică la, desigur, tradiţii, cu menţiunea că doar la cele foarte vechi, moştenite de la genitorii botezaţi de istorie Decebal şi, mai ales, Traian, inventatorul printre altele al primului mall de pe planetă. Mă refer aici, desigur, la tochitura noastră cea de toate zilele, din pâine unsă cu circ. Puţină pâine, suntem la dietă, uite ce procent de obezi au americanii, şi mult circ, că e dietetic şi, mai ales, sănătos.

Circul ţinea minţile oamenilor, destul de puţine la trup, atente la lucruri despre care ei credeau că sunt cele importante. Sau poate că unora chiar le lua. Minţile. Ajunseseră mulţi să creadă că erau inventatorii roţii, cercului, buricului pământului. Brown jubila în mormânt, nu avea nici un motiv să se întoarcă cu faţa în jos, mişcarea lui era la apogeu în ţara asta, şi ceea ce se putea vedea zburând în toate părţile, dezordonat, fără nici o jenă,  era o uriaşă grămadă de minţi proaste. Mă repet, dar sper să mă fac înţeles, decât.

Bine, nu se vedea nimic din toate astea cu ochiul liber, se inventaseră scule ajutătoare precum radioul, televizorul, mass media, cu tot cu presa scrisă. Era atâta circ de ar fi murit de gelozie generaţii şi generaţii de plebei din Roma lui Caligula şi Nero  şi tot neamul lor.

Oamenii credeau cam toate poveştile care li se spuneau, cum că băncile sunt prietenii noştri, politicienii îşi rup oasele pline de patriotism de dragul unui viitor mai bun, mediul e protejat de orice fel de poluare, învăţământul e cel mai performant din Europa, avem cei mai buni doctori şi piloţi, nu ne vindem ţara, cea mai frumoasă şi mai bogată, etc. Chestii din astea.

Vechile valori erau pe cale de dispariţie, dar nu mai apăreau legi care să le apere, să le protejeze. Nu mai ştia aproape nimeni mare lucru despre respect, primii şapte ani, muncă, seriozitate. Domneau iluzia de party forever, pentru că viaţa e scurtă şi trebuie trăită. Printre timp, unii erau siguri că ştiu ei mai bine tot ce mişcă: ce pastile să iei, cum se gospodăreşte pădurea, cum se joacă fotbal, cum se construieşte o casă, cum se conservă biodiversitatea. Credeau că dacă pun poze pe net cu maşini parcate aiurea de nesimţiţii grăbiţi sau condamnă scrumierele scuturate în trafic din mersul acelor maşini şi-au făcut pe deplin datoria de iubitori de natură.

Mâncau mere din Argentina, roşii din Turcia, pui din America, păstrăv din Bulgaria, minunându-se de cum mai contribuiau ei la păstrarea ultimului bastion al hranei sănătoase şi naturii neatinsă de picior de om, adică, mai popular, în care românul nu-şi băgase încă picioarele. Străinii veneau în vizită şi făceau grimase, nu erau obişnuiţi să vadă atâtea daruri de la Dumnezeu terfelite, năclăite în atâta bătaie de joc dezinvoltă.

Am uitat să precizez, aşa că întrerup emisia, puţin, aici, pentru că acuma mi-a picat fisa: aceasta nu este o introducere într-o poveste cu zâne făcând sex cu zâni. Este doar o descriere fără sfârşit a unui picior de plai  surprins în acţiunea de mototolire a unei guri de rai.

În timp ce băștinașii stăteau pe facebook sau la ştirile transmise la ore cum ar fi cinci, după caz, atât de revoltaţi pe ideile de nedreptate, nepăsare, indolenţă şi subcultură, lumea bună din ţări, nu-i aşa, mult avansate, identifica oportunităţile, neutraliza concurenţa, cumpăra fanarioţii vechi şi mai ales pe cei noi, agonisea suprafeţe, aur negru, verde, cenuşiu, comercializa sehaşuri de tot felul, controla controlul.

Iar oamenii locului dădeau vina pe doctori profesori, avocaţi, judecători, silvicultori, fotbalişti, pescari şi, mai ales, pe vânători, pentru tot ce nu merge. Nici unul nu se uita în oglindă. Părea că doar reporterii, pensionarii şi copiii au dreptate.

Îşi băteau joc unii de alţii zilnic şi de cât de multe ori posibil pe zi, oriunde întorceai capul. Serviciile erau la pământ. Infrastructura stădea deasupra, pe pământ, dar stătea rău. Cocalarii parcau în girator la ore de vârf. Se asfalta doar dacă ploua. Se trăgea de timp şi se fura la greu. Cei care încercau să fie „cтoикй мужик” (oameni serioși) erau consideraţi din start fraieri şi folosiţi doar drept cai de povară. Autodidactul după ureche era la putere. Măcar dacă ar fi citit instrucţiunile, dar cititul era o îndeletnicire pe cale de dispariţie. Noua îndeletnicire se chema selfie cu bot lângă o maşină scumpă, într-un loc exotic, cu tatuajul la vedere.

Lumea evada din ţara asta. Cine avea curaj. Majoritatea nu voiau.
...

Şi tot din astea triste, una după alta.

...

Povestea continuă, nu-i aşa, tot aşa, trist, până la adânci bătrâneţi.