Cocoşi de munte !

Atenţiune ! Aceasta nu este o aberaţie. Aceasta este o poveste reală, recentă, care la cafeaua de dimineaţă, de mâine, va împlini fix 24 de ore.

Mai înainte, când mă spălam pe dinţi, deja cuvintele se aranjaseră în fraze atât de frumos coerente că m-aş fi apucat eu primul să citesc povestea, curios cu sufletul la gură în legătură cu rezultatele finale. De la baie şi până la laptop, m-am trezit însă că fac ce făcea dragul de Nichita: deşi de la mine de la chiuvetă până la Marea Neagră e cale lungă rău, eu tot iau cuvintele şi le-nnec în mare, cumva, încă nu-mi dau seama cum. Pe toate. Cred că am ceva abilităţi de teleportare aferente unor circumvoluţiuni şi, cum nu folosesc nici 3% din capacitatea creierului, lucru cu care mă mândresc, în stilul televiziunilor publice româneşti, nu-mi dau seama pe unde se ascund abilităţile alea.

Dar să terminăm cu prostiile, să căutăm cuvintele rostogolite de valuri la mal, să recuperăm ce se poate recupera dintre ele, să le scuturăm de saramură, să le punem la uscat încercând să reconstituim acel puzzle pe care l-am zărit o clipă în oglinda de la baie, pe când mă rânjeam cu dinţii înspumaţi înspre ea şi să dăm drumul poveştii, înainte ca suspansul să strice tot farmecul.

Mi-era dor de observaţii la cocoş de munte. Perioada de rotit, aşa cum frumos a fost denumită împerecherea acestor păsăroaie din vârf de munte, durează cam două săptămâni. Prognoza meteo arăta o breşă în plafonul de nori fix în acestă dimineaţă. Combinând fericita coincidenţă cu luna plină am zis că n-ar fi drept o idee rea să încep cu observaţii la mistreţ, de cu seară, să dorm două trei ore şi să fug dimineaţă devreme în roata de cocoşi.Aşa puteam face un program complet.

Aseară ne-am instalat deci într-un observator pe la orele doozeci şi am aşteptat. E un loc într-un fund de pârâu de munte, la Borca, la baza unui islaz, unde luna plină luminează ca ziua şi un pârâiaş curge drept pe sub podele şi nicidecum în poalele mamei lui Ştefan cel Mare. E în mijlocul sălbăticiei şi stând acolo uiţi pentru o vreme că au existat oameni pe lume care a inventat betonul, asfaltul, benzina şi fibra de sticlă. În apropiere erau azvârliţi nişte ştiuleţi de porumb şi speram să vedem mistreţi mestecând grăunţe. Anul trecut a fost foarte puţin jir, iar la Borca oricum nu prea e fag, mai ales pe la 1300-1400 altitudine pe unde stăteam noi cu toate cele ciulite, adică ochii şi urechile, deci ar fi trebuit să fie dornici de ofertă, câtă frunză şi iarbă. De la nouă seara până la doişpe am vizionat deci cum se fugăresc şi-şi schimbă locurile şi-şi fac spaime de la zgomote şi umbre fix trei vieri. Doi maturi, trecuţi de cinci ani, barbaţi cu alură de mamut şi unul de vreo trei ani, hămesit, curajos mai mult decât era cazul uneori, de foame. Se fugăreau, se intimidau. Luna le făcea umbre şi nu prea le plac lor trenele alea mişcătoare şi au momente când chiar se aleargă, fiecare cu umbra lui. N-au venit grupurile mari, deci am decis noi, meseriaşii, că e din cauză că scroafele s-au retras pentru fătări. După ora unşpe nu le-am mai dat mare atenţie porcilor de mistreţi. Moţăiam, ne gândeam cum să plecăm fără să-i deranjăm, aşa că n-am observat când unul dintre ei a făcut rocada cu un urs. Un ursuleţ, probabil lăsat de mama lui pentru a se ocupa de o nouă generaţie, la vârsta de doi ani, bucuros de ceva porumb moca.

Fix atunci ne-a trebuit să deschidem fereastra, pentru a asculta, şi curenţii ne-au purtat mirosurile către ei, s-au speriat şi ursul a scos nişte mormăieli inconfundabile, nemulţumite, prilej cu care l-am identificat surprinşi, iar el s-a retras undeva pe un versant, la adăpost.

Am plecat deci să dormim puţin, la păstrăvărie, unde păstrăvarul, cu experienţă adunată pe la Roma, ne pregătise două tăvi din alea negre de aragaz cu pizza. La ora 0100 nu se poate altfel decât pizza cât încape cu doo pahare de vin de streşinică din beciul lui subsemnatu. De băscuţă. E permis.

La orele 0148 s-a dat stingerea, iar la 0330 deşteptarea. A fost puţin dureros, dar nu atât de tare ca etapa următoare. Pe la 0430 am ajuns într-un loc de unde fundurile trebuiau să renunţe la scaunele de maşină şi să-şi mişte stăpânii pe coastă. Vântul, neluat în calcule, încerca să ne întoarcă feţele spre vale, într-o ultimă încercare a muntelui de a scăpa de nepoftiţi. Noi, nu şi nu, cu glugile pe cap, am luat coasta în piept. La propriu, pentru că panta era de peste şaizeci de grade, cred, adică nasul meu trecea pe lângă rădăcina de brad cu una două secunde înainte de a ajunge acolo bocancul. Cam aşa se urcă acolo. A durat, pentru că pe dinafară bătea vântul, iar pe dinăuntru bătea inima. Iar porii mei au o mare dorinţă de a face schimb de căldură cu mediul înconjurător, folosindu-se drept conductori şi eliminatori de apă din organismul meu fragil.

Se ştie, nu e indicat nimănui să transpire ca un mesteacăn când la o sută de metri mai la deal se vedea albind oarece zăpadă, iar vântul mă făcea, vorba lui Busu, să simt zero grade drept minus cinşpe. În os. Într-un târziu, când soarele se lupta să se smulgă din mrejele orizontului care sângera la răsărit, undeva pe deasupra Iaşului, am ajuns la o stână. Încă neactivată, dar foarte primitoare, în sensul că nu bătea vântul în interior. Pereţii m-au văzut în desuuri, cu ocazia primenirii care a urmat. La orele 0500 se cade să bea omul o vişinată şi o cafea şi încă o vişinată şi încă o cafea şi încă o vişinată la aproape o mie şapte sute, la limita golului alpin. Pe care le-am băut.

Cu acumulatorii veseli în consecinţă am abordat ultimele sute de metri până în arboretul de molid unde dorm cocoşii. Ăştia au un obicei: nu schimbă molidul. Dorm acolo noapte de noapte, pe toată perioada rotitului. Prin urmare, produc la baza arborelui moviluţe de răhăţei, şi astea îi dau de gol. Când vezi aşa ceva, trebuie să fii atent. Pentru că ei se trezesc odată cu soarele şi coboară din brad să se dea rotunzi. Aşteaptă fetele şi se bat pentru ele. Fetele, să mor eu, habar n-am unde dorm, dar e sigur că nu cu ei. Vin în zbor de undeva şi ăştia, nebunii, se duc după ele, îşi etalează cozile, scot pieptul în faţă, toacă mărunţel din cioc şi îşi arată muşchii ca nişte culturişti care nu mai pot apropia mâinile de piept de atâţia muşchi. Aşa că urmele arată ca nişte dâre pe zăpadă, de o parte şi de alta a tălpilor lor amprentate.

Era zăpadă deci. Urmele se vedeau desenate. Rămăseseră mărturii, încrucişate, uneori suprapuse, cu urmele unui urs mare şi frumos care nu trecuse cu mult înainte prin zonă, pe drum, în direcţia din care veneam noi. Poate chiar ne-a simţit şi a deviat puţin. Cărările şi drumurile forestiere plac şi animalelor sălbatice, nu numai omului „civilizat”, gen.

Am auzit un prim fâlfâit de aripi, semn că se treziseră cocoşii şi că ar fi fost frumos din partea noastră, ca să nu deranjăm, să fi ajuns cu vreo douăzeci treizeci de minute mai devreme. O găină (gotcă se cheamă) a zburat drept pe deasupra mea şi s-a lăsat undeva în pădure. Am văzut, oarecum în direcţia respectiv, un cocoş dansând. Am încremenit. Adică într-un fel în care mâinile mele încercau totuşi să pornească micuţa cameră video pentru, desigur, imortalizare. Pentru o vreme, chiar am crezut că filmez. Era foarte frumos dansul, cocoşul sărea, se înfoia, rotea ca la carte. Singur. Pe urmă chiar am filmat câte ceva, dar nu mai aveam aceeaşi relaxare, muşchii umerilor m-au abandonat repede, aşa că aveam un joc demn de alcooliştii finlandezi.

Soarele răsărise şi se împingea în sus, pe boltă. Pădurea scânteia, învelită în zăpada proaspătă, de ieri, aşa frumoasă cum n-am prea apucat s-o văd iarna asta. Erau şi urme de ciute, de mistreţ, de vulpe. Alte cuvinte nu mai am să descriu, nu le-am recuperat din mare. Dar pot să spun unul singur: mişto ! ireal ! frumos de tot ! atemporal !

Am filmat doi cocoşi. Eu. Poate trei, dar ultimul ne simţise şi stătea complet nemişcat, şi nu ştiu dacă nu era acelaşi, adică al doilea văzut de mine, dar din alt unghi. Sunt în stare să stea aşa ore întregi, până se asigură că nu sunt în pericol. Sau până zboară.

Băieţii au văzut încă doi.

La coborâre am văzut pe versantul vecin, la câteva sute de metri în linie dreaptă, ciute cu viţei la păscut. Ieşise soarele, stânile mai au până urcă, iarba verde crud ieşise pe ici pe colo şi etala fix nouă bucăţi într-un loc şi încă trei în alt loc. Plus un cerb frumos undeva, retras, arogant. M-am gândit cât rău le facem cu păşunat şi oieritul, cum le încălcăm teritoriile şi liniştea şi cum le mănâncă viţeii proaspăt fătaţi frumoşii dulăi de la stână, pe care-i iubim atât de mult şi cărora ciobanii nu le pun jujeu la gât, prefăcându-se, an de an, că acuma au auzit pentru prima dată de obligaţia asta.

Iubim şi câinii, şi pe ăia vagabonzi, dar nu mai apucăm să ne gândim şi la ciute, cerbi, căprioare, etc.

Băieţii o luaseră spre maşină, potrivindu-şi respectiv călcâiele, apoi ceafa pe unde cu trei ore mai devreme adulmecam cu nasurile, urmate de botul bocancilor. Eu am rămas puţin în urmă, în stil caracteristic, şi am aberat preţ de vreo nouă minute filmând natură frumoasă, cinste cui te-a scris, vorba ceea. Scripturile, cu accent pe i, din păcate, s-au cam pierdut de mult. Băieţii m-au aşteptat, la distanţă respectuoasă, mirându-se ori că am găsit semnal şi stric momentul vorbind la telefon până şi aici, ori întrebându-se ce-o fi cu mine, mi-e rău, vorbesc singur ?

Lângă maşină, dacă tot era soare şi frumos, şi nu noapte şi urât, am găsit zbârciogi ! N-am mai văzut din copilărie şi, prin urmare, m-am bucurat ca un copil. Ca un copil de român care mănâncă tot ce vede.

Au urmat ritualurile obişnuite. Omletă, cafea, şofereală la birou, hârtii, telefoane.

Uichend.

Aici, la mine acasă, în grădină, adie vântul ăla obişnuit, care nu te lasă să savurezi cum trebuie primăvara. Nu-i bai. Am liliac înflorit, şi alb, şi din ăla, lila -- de unde i-or fi inventat numele culorii ăsteia. Plus cireş japonez înflorit, chiar dacă nu ştiu dacă voi mânca vreodată cireşe japoneze. Dorinţa românului: să... desigur, mănânce.

Mă gândesc că ceea ce am văzut în ultimele ore, mistreţi, urs, cocoşi de munte, zbârciogi e ceva rar şi sunt recunoscător şi mai vreau. Ceea ce doresc din inimă şi altora, iubitorilor de natură care şi dau din picioare, nu numai din gură, laptop şi flyere, tolăniţi la umbra ecranelor flancate de cafeluţe şi ţigări şi doar cu inima plină de iubire pentru biodiversitate, exploatare durabilă, sustenabilitate, prin metode ştiinţifice garantate.

Schimb de experienţă cu Păşcuţ

Tocmai am mai dat una la spate. Tot cu specific local.

Am făcut schimbul de experienţă la Felix, după o precazare ca la carte la 1 Mai. Pentru unii, care au venit mai devreme. Totul în stil Păşcuţ, despre care pot să spun că e unul dintre cei mai inimoşi oameni pe care-i ştiu, poate chiar „cel mai” dintre toţi. Şi culmea, şi-o găsit şi jumătatea tot pe-acolo, doar că o ţâră mai precazată când e vorba de chestii organizatorice. Între noi fie vorba, sunt sigur că treaba cu 1 Mai, deşi a părut un accident spontan şi nefericit cumva, a fost clar premeditată, pentru a da, desigur, definiţia precazării, pe care o căutăm cu toţii de aproape 25 de ani şi poate că nu mai apucăm să prindem încă o dată. Aşa că a fost organizată ca la carte.

Bihorul e mişto, vremea a fost mişto, oamenii au fost, sunt şi vor fi mişto. Ne învăţaserăm, după primele două ediţii lărgite, cu uichenduri prelungite. Acuma a fost oarecum meteoric, au fost "decât" două nopţi. Noutatea şi originalitatea întâlnirii ăsteia au constat în plonjoane de tot felul combinate cu pârlituri de la flăcările, desigur, soarelui şi meteoriţilor. Primul plonjon a fost pe sub mese, prestat de Florin vineri seara şi poate că în subconştientul majorităţii, alături de bulele de la pălincă, a fost sursa de inspiraţie şi de insistenţă pentru următoarele. Plonjoanele din piscină s-au făcut mai mult sau mai puţin cu asentimentul manechinelor, personajelor principale (iar mă bag şi apreciez că a fost un alt fel de prezentare de modă, once in a life, de-aia le zic manechine) care au defilat în bazinul termal adânc de vreo 70 de cm în tot felul de ţinute, de la clasicul slip al lui Olteanu la ţinuta vânătorească a lui Silviu, pe urmă la cea lejeră de după amiază însorită a profesorului Rudi şi revenind la cea casual a d-lui vice Dorin şi la desuurile lui Cristi. Punerea în scenă s-a făcut cu concursul şi complicitatea copiilor, şi au fost chiar şi unele scene de luptă pe podiumul de prezentare. Paparazzi au filmat şi pozat cu lăcomie şi cu detalii, despre care sunt sigur că se vor scurge pe net mai devreme sau mai târziu.

Am avut şi festivitate de premiere sub formă de tort, prima versiune cu eroare de zece ani, a doua reloaded. A fost pentru prima dată în istoria participărilor familiei Paşcuţ când, chiar pe teren propriu, bograciul atât de faimos şi chiar aşteptat şi trâmbiţat s-a transformat într-o excelentă ciorbă surpriză de miel.

Frigiderul a fost atât de plin de carne că a trebuit să-i proptesc uşa cu un scaun cu spătar, din ăla din lemn masiv, şi tot am avut noroc în final că l-a descoperit cineva când stătea întredeschis ca un nesimţit, încercând să ne altereze preparatele, după ce învinsese rezistenţa jilţului. Vorbesc despre frigider. Perversul.

Ca de fiecare dată, apare cineva nou în schemă. A fost Didi Ianc, despre care nu mai ştiam drept nimica de 22 de ani. E neschimbat şi vesel şi lucrează în tabăra duşmanului, ceea ce ne-a plăcut. Plus misteriosul Doru Iepure, posesor printre altele de pensiune la Rânca, viitoare gazdă a jocurilor, ca să zic aşa, olimpice, că paralimpicele vor fi abia peste vreo 30 de ani. N-au ajuns Adi Popa şi Stalone, zis Dorel Lebădă.

N-am apucat să vorbim foarte multe. Ba că să Oradea pe centru, ba că să ne bălăcim, ba că să ne beţivim cu pălincă şi cu uischi irlandez, ba cânta Costel un picuţ prea tare, am tot schimbat bisericuţele. Şi bazinele. Şi pensiunile. Cu femeile, totuşi, am rămas consecvenţi. Cred...

Privind poza de grup a promoţiei 1994 (sau 2004 ? - conform unuia dintre torturile cu eroare) de Braşov, am încercat să descriu nucleul de bază prin una sau mai multe care se potrivesc, după mintea mea, fiecăruia. Rămâne să ghicească, cine vrea desigur, care cine cum se potrivesc în mintea mea tulburată şi sfâşiată de viteza cu care s-au derulat şi sfârşit deja ostilităţile, de timpul de aşteptare până la următoarea, de nedumerirea că eu, unul, nu-l cunosc pe generosul gazdă de anul următor, plus că mi-e frică de Transalpina, etc. deci:

1.       Cei mai buni povestitori, inclusiv (sau mai bine zis: mai ales) de bancuri, dăruiţi cu elocinţă şi spontani. (n.r. Am râs cu lacrimi.) E vorba de două persoane (tot n.r.).

2.       Unul dintre cei mai patrioţi, cu steaguri la fereste ca glastrele de flori.

3.       Profesionistul ireproşabil.

4.       Americanul, invidiat cel puţin de unii.

5.       Cel mai modest şi mai simpatic şi mai profesionist şi mai prolific oltean.

6.       Cel mai simpatic şi mai gălăgios şi mai spontan şi mai comunicativ oltean.

7.       Cel mai mare vânător şi gagicar bănăţan, omul care nu îmbătrâneşte.

8.       Cel mai simpatic internaţional.

9.       Cei mai faini şi mai generoşi şi mai sinceri moroşeni.

10.   Cel mai bun dansator, cel mai generos oltean măritat cu şansă, invidiat de toţi.

11.   Cel mai simpatic şi mai patriot bihorean, neschimbatul.

12.   Cel mai interesant caz: superinteligent, tăt numa suflet, mare vânător, organizator şi specialist în precazare.

Lipsesc din poze doi moldoveni plecaţi la somnul de frumuseţe, unul harnic şi plin de umor, altul  plin de suflet şi de adrenalină, cea mai faină nativă din Caracal, cei mai buni profesori universitari din Timişoara, respectiv Braşov, cel mai sincer şi bine intenţionat politician local din ţară, cel mai harnic şi dedicat şef de ocol privat din Transilvania, cel mai tare fondist de pe Valea Prahovei, iubitor de munţi înalţi şi maratonis de bancuri, omul care pentru prima dată de când ne vedem n-a făcut şpagatul. Şi mai puţin cunoscutul următor organizator.

Abia aştept ce va urma. Pe viaţă şi pe moarte, schimburile astea de experienţă nu trebuie ratate până la capătul zilelor sub nici o formă.

To stres or not to stres

Am în urechi linişte cât încape. În faţă mi se tolăneşte nişte tastatură. Mi-am luat de la Ikea o miniveioză cu USB care se unduieşte peste litere şi face lumină doar pentru cât au nevoie degetele mele să le vadă pe ele, literele. Atmosfera e perfectă şi burtă mai sătulă n-avea nici măcar Mihail Sadoveanu cel agreat de totalitarul regim. Şi eu, nerecunoscătorul şi inconştientul, în loc să savurez conjunctura şi să o transform pe hârtia  electronică în momeală pentru Pulitzer, mă trezesc încordat, cu musculaturile, atât cea netedă cât şi cea striată, întinse la maxim. Mă gândesc tot la alea rele în loc să mă gândesc la alea bune. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, dau roată cu privirile, peste tot dâre de stres. M-aş destinde, nu ştiu cum. Aş renunţa, nu-mi stă în fire. Aş analiza, bag samă că sunt de-a dreptul patetic.

Totuşi...

În rastel găsesc încă o sticlă de Merlot. Din ăla bun. Dau cu el peste stres cum dă popa cu cadelniţa peste duhurile rele. Merge. Până la un punct. E bine, e suficient, pentru moment. Încerc să mă detaşez şi să-l privesc de departe. Ca pe măseaua stricată la care am renunţat, deşi mi se prezentase, trebuie să fiu fair play şi să recunosc, devizul. În care scria clar că mai bine o pilesc şi o îmbrac, mai bine decât să o arunc în lume, e mai avantajos şi pe plan social, şi personal, şi economic.

...Să lăsăm totuşi comparaţiile, sufletul e una şi dantura e cu totul altceva. Dantura e o investiţie, un dar pentru cele ce urmează, de exemplu mai la vale, cum ar fi cazul stomacului.

Sufletul e delicat, e o delicatesă, e greu de măsurat, comparat, pipăit, Sufletul e, sau nu e.

Întunericul din jur, denumit popular noapte, evadarea facilitată astfel spre găuri negre printre galaxii mai mult sau mai puţin îndepărtate, par a duce la mare distanţă gustul aspru al realităţii, cu ameninţările, care stau cuminţi şi chiar răbdătoare, orientate cu ochii după ace indicatoare, aşteptând soarele să lase impresia ceasurilor digitale că ştiu ele mai bine când e ora opt zero zero. Şi când totul seamănă a lume perfectă, fără de cusur, visul frumos se evaporă, iar realitatea cântată de cocoşii de dimineaţă face cumva şi reuşeşte să strecoare o gheară. Care mă săgetează, se înfige undeva pe lângă aortă şi întrerupe cumva continuitatea distribuirii rezonabile a oxigenului fără de care nu se respiră, nu se arde, nu se produce energie, se lasă doar loc obsedatei paralizii, chiar dacă temporară. Şi dă-i nainte toată ziua, într-un fel sau altul.

Bag de samă că stresul este noua idee a lui Necuratu. Tipul a văzut că nu are şanse de nici un fel şi a inventat o nouă tortură. Merge. Cu majoritatea. Oricât ar fi oamenii de faini, oricât de dedicaţi iubirii, copiilor, datoriei, etc., devin fără să vrea sclavii stresului. Se inventează terapii, medicamente, se scriu cărţi, se jertfesc de-a dreptul cariere pentru iluzia de control al sresului. Degeaba. Magneziul cu vitamine  e doar un nou praf, de regulă în ochi, cu efecte secundare mai puţin agresive. Somnul şi alimentaţia nu pot concura. Terapia rezolvă doar parţial. Primăvara, vitaminele, alergiile, asteniile... abureli.

E în sânge deja. Suntem infectaţi. E loc, pentru toată lumea, dar noi nu mai încăpem de multă vreme. Dăm din coate să mai luăm şi de la alţii şi ne stresăm în timpul ăsta ori că nu ne ajunge oxigenul, ori că facem ălorlalţi prea mare deranj, poate. Sau se stresează ei de nesimţirea noastră. Tot felul de permutări sunt libere în faţa imaginaţiei tuturor. Fiecare după firea lui.

Aş vrea să cred că există scăpare.

 Decât că suntem prea răi...

Realitatea

Oriunde merg, oriunde întorc privirile, peste tot în jur văd realitatea. O văd, o pipăi, o gust. Mă trezesc din somn, din beţie, din orgasm, din agonie, direct peste ea. Sau ea peste mine. Mă lupt cu ea toată ziua. Mă energizează şi mă secătuieşte de puteri. Alerg spre casă, încearcă să mă urmărească. Mă refugiez într-o muzică, încerc să uit de mine într-un film, arunc o grămadă de priviri pe stradă după rochii frumoase, bine croite în faţă, sau după blugi pe funduri de damă de firmă, sau după siluete blonde pur şi simplu şi reuşesc s-o fentez pentru secunde mai multe sau mai puţine.

Dar ea e acolo, aşa de multă şi de gălăgioasă şi de mahalagioacă şi de colorată şi de aspră şi de agresivă că nu poţi s-o ignori multă vreme. Marea e mic copil. Vânturile, valurile. Cu alea mă descurc. Realitatea e singura care mă face să înghit mai mult decât pot duce, vine peste mine tăvălug, mă dă cu capul la fund până la limită, mă îngheaţă şi mă pârjoleşte. Când ajung la ceea ce ar putea fi un fel de orizont al suportabilităţii, tot ea mă împacă, mă înveseleşte, mă primeneşte, mă clăteşte şi mă răcoreşte. Mă aruncă din nou în luptă cu baterii noi, pe care le scoate de undeva şi mi le face cadou înainte să-mi dau seama. E clar că sunt şoarecele şi ea se foloseşte de mine ca o mâţă perversă pentru a-şi diversifica puzzle-ul complicat de pe marele monitor al marelui ei laptop de joacă.

Mă uit în jur. Cu toţii, femei şi bărbaţi, căsătoriţi sau nu, dabăli sau singăli, cu sau fără copii, înfruntă cu curaj realitatea. Toţi şi toate sunt bărbaţi adevăraţi. Merită respect şi admiraţie, să mor io !

Dacă stau şi mă gândesc bine, şi eu sunt bărbat adevărat, nu numai alţii/altele ! Adică ce ? Uneori îmi iese chiar bine! Alteori, e adevărat, am sentimentul de piftie care se chinuie să stea verticală pe terenuri mlăştinoase, în nisipuri mişcătoare. Dar nu se vede pe faţa mea decât zâmbetul de învingător! Sunt şi eu, nu-i aşa, un sclav curajos, împăcat cu soarta. Gladiator ! Aproape Spartacus... Doar că născut mult prea târziu, după ce realitatea a inventat virusul suprem: sistemul. Cu sistemul nu te poţi bate... Sistemul e definiţia impersonalului şi oamenii chiar cred asta, şi se consolează cu asta şi se simt de-a dreptul protejaţi. Orice nemulţumire ai pe lume, de orice natură, ţi se spune că aşa funcţionează sistemul. Nu e făcut de şi din oameni, e mai presus. Oamenii n-au nici o putere.

Aşa că mă consider norocos că sunt pe lume unii care cântă, şi muzica lor chiar merită ascultată. Că sunt unii care scriu cărţi care chiar merită citite. Că sunt unii care fac filme care merită văzute. Că sunt o mulţime de oameni frumoşi care fac o mulţime de lucruri frumoase, care merită apreciate şi băgate în seamă. Iar eu sunt doar un mediocru, un băgător de seamă mediocru, recunosc. Îmi fac datoria faţă de sistem, dar apreciez evadarea de realitate cu orice preţ. Urăsc ştirile, mai ales pe alea de la ora cinci.

Şi văd în jur atât de mulţi infectaţi de sistem că am uneori senzaţia de autism.

(Filmele alea despre invazia virusului în diverse forme, variante, ambalaje şi culori, au o bază mai aproape de realitate decât s-ar putea crede.)

Sunt mândru de forma de autism de care cred că sufăr. Decât. Gen.