Cocoşi de munte !

Atenţiune ! Aceasta nu este o aberaţie. Aceasta este o poveste reală, recentă, care la cafeaua de dimineaţă, de mâine, va împlini fix 24 de ore.

Mai înainte, când mă spălam pe dinţi, deja cuvintele se aranjaseră în fraze atât de frumos coerente că m-aş fi apucat eu primul să citesc povestea, curios cu sufletul la gură în legătură cu rezultatele finale. De la baie şi până la laptop, m-am trezit însă că fac ce făcea dragul de Nichita: deşi de la mine de la chiuvetă până la Marea Neagră e cale lungă rău, eu tot iau cuvintele şi le-nnec în mare, cumva, încă nu-mi dau seama cum. Pe toate. Cred că am ceva abilităţi de teleportare aferente unor circumvoluţiuni şi, cum nu folosesc nici 3% din capacitatea creierului, lucru cu care mă mândresc, în stilul televiziunilor publice româneşti, nu-mi dau seama pe unde se ascund abilităţile alea.

Dar să terminăm cu prostiile, să căutăm cuvintele rostogolite de valuri la mal, să recuperăm ce se poate recupera dintre ele, să le scuturăm de saramură, să le punem la uscat încercând să reconstituim acel puzzle pe care l-am zărit o clipă în oglinda de la baie, pe când mă rânjeam cu dinţii înspumaţi înspre ea şi să dăm drumul poveştii, înainte ca suspansul să strice tot farmecul.

Mi-era dor de observaţii la cocoş de munte. Perioada de rotit, aşa cum frumos a fost denumită împerecherea acestor păsăroaie din vârf de munte, durează cam două săptămâni. Prognoza meteo arăta o breşă în plafonul de nori fix în acestă dimineaţă. Combinând fericita coincidenţă cu luna plină am zis că n-ar fi drept o idee rea să încep cu observaţii la mistreţ, de cu seară, să dorm două trei ore şi să fug dimineaţă devreme în roata de cocoşi.Aşa puteam face un program complet.

Aseară ne-am instalat deci într-un observator pe la orele doozeci şi am aşteptat. E un loc într-un fund de pârâu de munte, la Borca, la baza unui islaz, unde luna plină luminează ca ziua şi un pârâiaş curge drept pe sub podele şi nicidecum în poalele mamei lui Ştefan cel Mare. E în mijlocul sălbăticiei şi stând acolo uiţi pentru o vreme că au existat oameni pe lume care a inventat betonul, asfaltul, benzina şi fibra de sticlă. În apropiere erau azvârliţi nişte ştiuleţi de porumb şi speram să vedem mistreţi mestecând grăunţe. Anul trecut a fost foarte puţin jir, iar la Borca oricum nu prea e fag, mai ales pe la 1300-1400 altitudine pe unde stăteam noi cu toate cele ciulite, adică ochii şi urechile, deci ar fi trebuit să fie dornici de ofertă, câtă frunză şi iarbă. De la nouă seara până la doişpe am vizionat deci cum se fugăresc şi-şi schimbă locurile şi-şi fac spaime de la zgomote şi umbre fix trei vieri. Doi maturi, trecuţi de cinci ani, barbaţi cu alură de mamut şi unul de vreo trei ani, hămesit, curajos mai mult decât era cazul uneori, de foame. Se fugăreau, se intimidau. Luna le făcea umbre şi nu prea le plac lor trenele alea mişcătoare şi au momente când chiar se aleargă, fiecare cu umbra lui. N-au venit grupurile mari, deci am decis noi, meseriaşii, că e din cauză că scroafele s-au retras pentru fătări. După ora unşpe nu le-am mai dat mare atenţie porcilor de mistreţi. Moţăiam, ne gândeam cum să plecăm fără să-i deranjăm, aşa că n-am observat când unul dintre ei a făcut rocada cu un urs. Un ursuleţ, probabil lăsat de mama lui pentru a se ocupa de o nouă generaţie, la vârsta de doi ani, bucuros de ceva porumb moca.

Fix atunci ne-a trebuit să deschidem fereastra, pentru a asculta, şi curenţii ne-au purtat mirosurile către ei, s-au speriat şi ursul a scos nişte mormăieli inconfundabile, nemulţumite, prilej cu care l-am identificat surprinşi, iar el s-a retras undeva pe un versant, la adăpost.

Am plecat deci să dormim puţin, la păstrăvărie, unde păstrăvarul, cu experienţă adunată pe la Roma, ne pregătise două tăvi din alea negre de aragaz cu pizza. La ora 0100 nu se poate altfel decât pizza cât încape cu doo pahare de vin de streşinică din beciul lui subsemnatu. De băscuţă. E permis.

La orele 0148 s-a dat stingerea, iar la 0330 deşteptarea. A fost puţin dureros, dar nu atât de tare ca etapa următoare. Pe la 0430 am ajuns într-un loc de unde fundurile trebuiau să renunţe la scaunele de maşină şi să-şi mişte stăpânii pe coastă. Vântul, neluat în calcule, încerca să ne întoarcă feţele spre vale, într-o ultimă încercare a muntelui de a scăpa de nepoftiţi. Noi, nu şi nu, cu glugile pe cap, am luat coasta în piept. La propriu, pentru că panta era de peste şaizeci de grade, cred, adică nasul meu trecea pe lângă rădăcina de brad cu una două secunde înainte de a ajunge acolo bocancul. Cam aşa se urcă acolo. A durat, pentru că pe dinafară bătea vântul, iar pe dinăuntru bătea inima. Iar porii mei au o mare dorinţă de a face schimb de căldură cu mediul înconjurător, folosindu-se drept conductori şi eliminatori de apă din organismul meu fragil.

Se ştie, nu e indicat nimănui să transpire ca un mesteacăn când la o sută de metri mai la deal se vedea albind oarece zăpadă, iar vântul mă făcea, vorba lui Busu, să simt zero grade drept minus cinşpe. În os. Într-un târziu, când soarele se lupta să se smulgă din mrejele orizontului care sângera la răsărit, undeva pe deasupra Iaşului, am ajuns la o stână. Încă neactivată, dar foarte primitoare, în sensul că nu bătea vântul în interior. Pereţii m-au văzut în desuuri, cu ocazia primenirii care a urmat. La orele 0500 se cade să bea omul o vişinată şi o cafea şi încă o vişinată şi încă o cafea şi încă o vişinată la aproape o mie şapte sute, la limita golului alpin. Pe care le-am băut.

Cu acumulatorii veseli în consecinţă am abordat ultimele sute de metri până în arboretul de molid unde dorm cocoşii. Ăştia au un obicei: nu schimbă molidul. Dorm acolo noapte de noapte, pe toată perioada rotitului. Prin urmare, produc la baza arborelui moviluţe de răhăţei, şi astea îi dau de gol. Când vezi aşa ceva, trebuie să fii atent. Pentru că ei se trezesc odată cu soarele şi coboară din brad să se dea rotunzi. Aşteaptă fetele şi se bat pentru ele. Fetele, să mor eu, habar n-am unde dorm, dar e sigur că nu cu ei. Vin în zbor de undeva şi ăştia, nebunii, se duc după ele, îşi etalează cozile, scot pieptul în faţă, toacă mărunţel din cioc şi îşi arată muşchii ca nişte culturişti care nu mai pot apropia mâinile de piept de atâţia muşchi. Aşa că urmele arată ca nişte dâre pe zăpadă, de o parte şi de alta a tălpilor lor amprentate.

Era zăpadă deci. Urmele se vedeau desenate. Rămăseseră mărturii, încrucişate, uneori suprapuse, cu urmele unui urs mare şi frumos care nu trecuse cu mult înainte prin zonă, pe drum, în direcţia din care veneam noi. Poate chiar ne-a simţit şi a deviat puţin. Cărările şi drumurile forestiere plac şi animalelor sălbatice, nu numai omului „civilizat”, gen.

Am auzit un prim fâlfâit de aripi, semn că se treziseră cocoşii şi că ar fi fost frumos din partea noastră, ca să nu deranjăm, să fi ajuns cu vreo douăzeci treizeci de minute mai devreme. O găină (gotcă se cheamă) a zburat drept pe deasupra mea şi s-a lăsat undeva în pădure. Am văzut, oarecum în direcţia respectiv, un cocoş dansând. Am încremenit. Adică într-un fel în care mâinile mele încercau totuşi să pornească micuţa cameră video pentru, desigur, imortalizare. Pentru o vreme, chiar am crezut că filmez. Era foarte frumos dansul, cocoşul sărea, se înfoia, rotea ca la carte. Singur. Pe urmă chiar am filmat câte ceva, dar nu mai aveam aceeaşi relaxare, muşchii umerilor m-au abandonat repede, aşa că aveam un joc demn de alcooliştii finlandezi.

Soarele răsărise şi se împingea în sus, pe boltă. Pădurea scânteia, învelită în zăpada proaspătă, de ieri, aşa frumoasă cum n-am prea apucat s-o văd iarna asta. Erau şi urme de ciute, de mistreţ, de vulpe. Alte cuvinte nu mai am să descriu, nu le-am recuperat din mare. Dar pot să spun unul singur: mişto ! ireal ! frumos de tot ! atemporal !

Am filmat doi cocoşi. Eu. Poate trei, dar ultimul ne simţise şi stătea complet nemişcat, şi nu ştiu dacă nu era acelaşi, adică al doilea văzut de mine, dar din alt unghi. Sunt în stare să stea aşa ore întregi, până se asigură că nu sunt în pericol. Sau până zboară.

Băieţii au văzut încă doi.

La coborâre am văzut pe versantul vecin, la câteva sute de metri în linie dreaptă, ciute cu viţei la păscut. Ieşise soarele, stânile mai au până urcă, iarba verde crud ieşise pe ici pe colo şi etala fix nouă bucăţi într-un loc şi încă trei în alt loc. Plus un cerb frumos undeva, retras, arogant. M-am gândit cât rău le facem cu păşunat şi oieritul, cum le încălcăm teritoriile şi liniştea şi cum le mănâncă viţeii proaspăt fătaţi frumoşii dulăi de la stână, pe care-i iubim atât de mult şi cărora ciobanii nu le pun jujeu la gât, prefăcându-se, an de an, că acuma au auzit pentru prima dată de obligaţia asta.

Iubim şi câinii, şi pe ăia vagabonzi, dar nu mai apucăm să ne gândim şi la ciute, cerbi, căprioare, etc.

Băieţii o luaseră spre maşină, potrivindu-şi respectiv călcâiele, apoi ceafa pe unde cu trei ore mai devreme adulmecam cu nasurile, urmate de botul bocancilor. Eu am rămas puţin în urmă, în stil caracteristic, şi am aberat preţ de vreo nouă minute filmând natură frumoasă, cinste cui te-a scris, vorba ceea. Scripturile, cu accent pe i, din păcate, s-au cam pierdut de mult. Băieţii m-au aşteptat, la distanţă respectuoasă, mirându-se ori că am găsit semnal şi stric momentul vorbind la telefon până şi aici, ori întrebându-se ce-o fi cu mine, mi-e rău, vorbesc singur ?

Lângă maşină, dacă tot era soare şi frumos, şi nu noapte şi urât, am găsit zbârciogi ! N-am mai văzut din copilărie şi, prin urmare, m-am bucurat ca un copil. Ca un copil de român care mănâncă tot ce vede.

Au urmat ritualurile obişnuite. Omletă, cafea, şofereală la birou, hârtii, telefoane.

Uichend.

Aici, la mine acasă, în grădină, adie vântul ăla obişnuit, care nu te lasă să savurezi cum trebuie primăvara. Nu-i bai. Am liliac înflorit, şi alb, şi din ăla, lila -- de unde i-or fi inventat numele culorii ăsteia. Plus cireş japonez înflorit, chiar dacă nu ştiu dacă voi mânca vreodată cireşe japoneze. Dorinţa românului: să... desigur, mănânce.

Mă gândesc că ceea ce am văzut în ultimele ore, mistreţi, urs, cocoşi de munte, zbârciogi e ceva rar şi sunt recunoscător şi mai vreau. Ceea ce doresc din inimă şi altora, iubitorilor de natură care şi dau din picioare, nu numai din gură, laptop şi flyere, tolăniţi la umbra ecranelor flancate de cafeluţe şi ţigări şi doar cu inima plină de iubire pentru biodiversitate, exploatare durabilă, sustenabilitate, prin metode ştiinţifice garantate.