Am în urechi linişte cât încape. În faţă mi se tolăneşte nişte tastatură.
Mi-am luat de la Ikea o miniveioză cu USB care se unduieşte peste litere şi
face lumină doar pentru cât au nevoie degetele mele să le vadă pe ele, literele.
Atmosfera e perfectă şi burtă mai sătulă n-avea nici măcar Mihail Sadoveanu cel
agreat de totalitarul regim. Şi eu, nerecunoscătorul şi inconştientul, în loc să savurez
conjunctura şi să o transform pe hârtia
electronică în momeală pentru Pulitzer, mă trezesc încordat, cu
musculaturile, atât cea netedă cât şi cea striată, întinse la maxim. Mă gândesc tot la alea rele în loc să mă gândesc la alea bune. Mă uit în
stânga, mă uit în dreapta, dau roată cu privirile, peste tot dâre de stres. M-aş
destinde, nu ştiu cum. Aş renunţa, nu-mi stă în fire. Aş analiza, bag samă că
sunt de-a dreptul patetic.
Totuşi...
În rastel găsesc încă o sticlă de Merlot. Din ăla bun. Dau cu el peste
stres cum dă popa cu cadelniţa peste duhurile rele. Merge. Până la un punct. E
bine, e suficient, pentru moment. Încerc să mă detaşez şi să-l privesc de
departe. Ca pe măseaua stricată la care am renunţat, deşi mi se prezentase,
trebuie să fiu fair play şi să recunosc, devizul. În care scria clar că mai
bine o pilesc şi o îmbrac, mai bine decât să o arunc în lume, e mai avantajos
şi pe plan social, şi personal, şi economic.
...Să lăsăm totuşi comparaţiile, sufletul e una şi dantura e cu totul
altceva. Dantura e o investiţie, un dar pentru cele ce urmează, de exemplu mai
la vale, cum ar fi cazul stomacului.
Sufletul e delicat, e o delicatesă, e greu de măsurat, comparat, pipăit, Sufletul e, sau nu e.
Întunericul din jur, denumit popular noapte, evadarea facilitată astfel
spre găuri negre printre galaxii mai mult sau mai puţin îndepărtate, par a duce
la mare distanţă gustul aspru al realităţii, cu ameninţările, care stau cuminţi
şi chiar răbdătoare, orientate cu ochii după ace indicatoare, aşteptând soarele
să lase impresia ceasurilor digitale că ştiu ele mai bine când e ora opt zero
zero. Şi când totul seamănă a lume perfectă, fără de cusur, visul frumos se
evaporă, iar realitatea cântată de cocoşii de dimineaţă face cumva şi reuşeşte
să strecoare o gheară. Care mă săgetează, se înfige undeva pe lângă aortă şi
întrerupe cumva continuitatea distribuirii rezonabile a oxigenului fără de care
nu se respiră, nu se arde, nu se produce energie, se lasă doar loc obsedatei
paralizii, chiar dacă temporară. Şi dă-i nainte toată ziua, într-un fel sau
altul.
Bag de samă că stresul este noua idee a lui Necuratu. Tipul a văzut că nu
are şanse de nici un fel şi a inventat o nouă tortură. Merge. Cu majoritatea.
Oricât ar fi oamenii de faini, oricât de dedicaţi iubirii, copiilor, datoriei,
etc., devin fără să vrea sclavii stresului. Se inventează terapii, medicamente,
se scriu cărţi, se jertfesc de-a dreptul cariere pentru iluzia de control al
sresului. Degeaba. Magneziul cu vitamine
e doar un nou praf, de regulă în ochi, cu efecte secundare mai puţin
agresive. Somnul şi alimentaţia nu pot concura. Terapia rezolvă doar parţial.
Primăvara, vitaminele, alergiile, asteniile... abureli.
E în sânge deja. Suntem infectaţi. E loc, pentru toată lumea, dar noi nu
mai încăpem de multă vreme. Dăm din coate să mai luăm şi de la alţii şi ne
stresăm în timpul ăsta ori că nu ne ajunge oxigenul, ori că facem ălorlalţi
prea mare deranj, poate. Sau se stresează ei de nesimţirea noastră. Tot felul
de permutări sunt libere în faţa imaginaţiei tuturor. Fiecare după firea lui.
Aş vrea să cred că există scăpare.
Decât că suntem prea răi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu