Prietenii mei

Aveam o sticlă de Nenea Iancu în faţă şi tot gâlgâind din ea am constatat că mi se rătăciseră gândurile. Când am dat de ele, din pură întâmplare, am observat că se ocupau cu treceri în revistă, ca să zic aşa. Am luat şi eu respectiva revista la puricat, să văd, că sunt curios de regulă când vine vorba despre locurile pe unde mi se-nvârt gândurile, şi am găsit că paginile pe care tocmai le mototoliseră pe la colţuri, puţin numai, erau aşa, ca un fel de siviuri. Erau cu poze şi cu prezentări. Iar surpriza a fost că îi ştiu pe toţi oamenii din paginile revistei ăleia.

Sunt prietenii mei. Probabil n-am să reuşesc niciodată să aflu ce-am făcut să-i merit, pentru că de căutat cu lumânarea nu i-am căutat, şi totuşi ei sunt acolo...!

 Oricâte eforturi aş face, involuntar, sau forţat de împrejurări, să-i dezamăgesc uneori, ei se prefac atât de bine că plouă, încât reuşesc să mă surprindă de fiecare dată şi să-mi încălzească ciolanele sufletului, cu tot cu incipienta rugină care se înfiripă pe la încheieturile lor cele luminate mai puţin de soare. Prietenii mei nu mă vizitează ca să-mi vorbească despre biznisuri. Vin să petreacă împreună cu mine câteva momente în care nu ne cerem nimic, reciproc, în afară de evadarea din zonele conturate cu stres ale realităţii cea muşcătoare. Mă sună să mă întrebe că ce mai fac, dacă sunt bine, dacă pot să mă ajute cu ceva, undeva, cândva. Eu le zic nu, mulţumesc frumos, sunt în regulă şi mă bucur să ne vedem să ne râdem de cele probleme.

De regulă mă ocup mare parte din timp de datoriile faţă de societate încercând, printre ele, să mai stau pe acasă, să mai dorm printre coşmaruri, să mă mai refugiez în realităţile mele paralele egoiste.  Sunt mai rebel, mai sălbatec, mai claustrofob în majoritatea situaţiilor, cred, iar când vine vorba despre diverse ieşiri în lume, am înzestrări deosebite: ştiu să tac cel mai bine de la masă, habar n-am cum se ţin minte bancurile, Phil Collins e mic copil atunci când vine vorba să mă apuc de dansuri, etc. Şi prietenii mei mă sună chiar în condiţiile astea. Îi simt aproape, mă simt în siguranţă. Când ne îmbătăm ne mai scăpăm şi cu declaraţii de dragoste.

A, şi ce e mai important, prietenii mei sunt oameni plini de umor şi inteligenţi. Şi fiecare îşi manifestă şi bunele şi relele doar în felul ăsta, inteligent şi cu umor. Şi iar mă simt în siguranţă.

De fapt sunt bogat, mai bogat decât majoritatea celor care caută fericirea, averea, puterea, acasă, ori plecând prin ţări îndepărtate, departe de poporul nostru care, sărăcuţul, nu prea ştie cum să se bucure de ţara lui. Cred că e mult mai important să fii băgat în seamă, să fie cine să râdă cu tine, să asculte Pink Floyd cu tine, să se îngrijoreze pentru tine, să-ţi fie aproape la o criză de fiere, să-ţi declare iubire cu lacrimi în ochi după ce a descoperit adevărul şi curajul mărturisirii în paharul cu vin, decât să te dai cu beemveul pe ştrase, cu geamul coborât şi muzica la maxim, căutând senzaţia cum că muşchii tăi impresionează (desigur, imaginea asta se tratează în pur sens metaforic).

Uite ce făceau gândurile mele seara, la umbră, lângă bere, înainte de lună plină. Deci, zic eu atunci, dacă vinul bun se ocupă cu investigaţiile pentru scoaterea adevărului la lumină, atunci berea bună  însiropează, în sens pozitiv desigur, sufletele care se bucură că nu hălăduiesc drept singure prin lumea asta. Iar dacă e nemţească, aşa cum se laudă, sigur face bine şi cu pietrele rostogolite de timp prin cotloanele rinichilor unora.

Ştiu ei nemţii de ce au rămas la mesele alea lungi pline cu halbe de bere, însoţite fără excepţie de bănci la fel de lungi şi de simple, fără cotiere separatoare. încap mulți prieteni pe o bancă din aia.