De fiecare dată când ne privim cu adevărat în ochi, sau de fiecare dată când ne atingem, o
grămadă de chestii din alea micuţe, denumite oficial electroni, care, de
regulă, îşi văd de afinităţi, fiecare cu protonul lui alocat de mama natură, o
iau razna. Se iau pur şi simplu la întrecere prin corpul meu. Ori prin sistemul
ăla format din nervi unde toate intersecţiile şi giratoriile se numesc sinapse,
ori prin vene şi artere, săgetându-mi inima de şaptezeci până la nouăzeci de
ori pe minut, în goana lor după oxigen. Pentru că nici ei, dar nici eu, nu mai
găsim putere să respirăm în perioada asta. Nu aşa cum se cuvine.
Cred că pentru ei nu mai contează aspectul în momentele alea, se fugăresc
pe toate categoriile de drumuri, ca să zic aşa, pe care le au la dispoziţie. Dau
peste hormoni, le aruncă ziarul din mână, îi răstoarnă de pe biciclete, le fură
pixul sau îngheţata, sau şapca sau ochelarii. Ăştia, de regulă, se enervează
uşor, şi îngroaşă traficul, urmăritorii. E o aglomeraţie la mine în corp, ceva
de nedescris !
Nu e nevoie însă de foarte multe secunde şi adrenalina apare, numai ea ştie
de unde, numai ea ştie pe unde se ascunde în restul timpului. O ia sistematic
de la un capăt şi face ordine, pune lucrurile la punct adică, toţi agitaţii
ăştia invizibili şi extrem de mulţi se întorc la locurile lor, apoi dispare şi
ea, la fel de misterioasă.
Inima îşi revine cât de cât la normal, sângele se retrage de pe drumurile
secundare, fundăturile alea de capilare, îngustele, muşchii se relaxează,
privirile se limpezesc, ideea de coerenţă revine în apropiere, la îndemână.
Creierul însă, oricât de încuiat sau de puţin folosit, are destule circumvoluţiuni
în care capturează, fără să-şi dea seama nimeni în toată nebuneala asta,
imagini şi senzaţii. Alea rămân acolo pentru totdeauna, pe rafturi prăfuite cu
care, ca tot omul supus uitării, se întâmplă în timp să pierdem legătura. Dar atunci,
în secundele alea, pentru că tot scurtmetrajul ăsta durează preţ de nişte secunde
nepreţuite, stoarce din capturile alea toată mirodenia şi o transformă într-o
stare soră cu beţia alcoolistului sovietic. Realitatea se retrage ruşinoasă şi
în faţa ochilor (minţii) se luminează cerul complet şi, vorba poetului, de departe
vezi aproape, se conturează El Dorado, se zăreşte Valea Verde, se creionează
Nirvana, Edenul, sau mai pe înţeles, în termeni de-a dreptul populari, visez cu ochii deschişi.
De fapt, este o tendinţă de inversare a polilor creierului, care se hotărăşte
brusc să renunţe pentru scurtă vreme la disensiunile interminabile cu inima,
străduindu-se, împreună, să vadă lucrurile la fel. Măcar din când în când.
E frumos.
Nu mai există imperfecţiune. Piedestalul deţine toată puterea. E perfectă,
e acolo, deasupra, şi eu sunt doar o pereche de genunchi mari, ghemuiţi sfioşi
în faţa ei, încercând să-i fur pentru încă o secundă atenţia, privirea,
zâmbetul şi, eventual, puţină simpatie. Viitorul şi trecutul nu există. Este secunda
de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Nu mai au importanţă durerile de spate, neîndemânarea, părul rar sau mutra
strâmbă, Dumezeu e cu mâna pe capul meu, şi asta e tot ce contează.
Îmi doresc doar să simtă, măcar o dată, şi ea la fel, în ceea ce mă
priveşte...
Şi, pentru că sunt nesimţit şi nesătul de astfel de senzaţii, încă o dată. Şi încă o dată, etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu