Când vorbim despre pădure, vorbim despre o resursă naturală regenerabilă. Acesta
este cel mai potrivit şi mai serios mod de abordare a subiectului, după ce
lăsăm deoparte sentimentalismele şi poezia. Pentru toată lumea, cu excepţia silvicultorilor
şi a celor din ramura exploatării, pădurea este locul unde se refugiază, mai
ales vara, la sfârşit de săptămână, sau în vacanţe, pentru a schimba pentru
câteva zile aerul şi zgomotele specifice, pentru a evada dintre betoane.
La prima vedere, pare că pădurea e un loc sălbatic, lăsat în paragină. Singurul
lucru neclar pentru majoritatea este bariera pusă cu tot cu lacăt la intrarea
pe unele drumuri forestiere, sau pădurarul mai mult sau mai puţin educat,
inspirat, care vine şi roagă să nu se facă focul sau să nu se spele maşina în
pârâu, sau să nu se lase gunoaie în poiană la sfârşitul zilei. E adevărat că
poate fi şi unul grobian, nepoliticos, eventual puţin afumat, care se dă
interesant, stăpânul inelelor locului, dar ăştia fac parte din procent.
Revin, pentru că nu vreau să mă pierd în amănunte, vreau să fac o
prezentare generală, atât cât m-o duce mintea, de la care să am pe urmă o bază
să divaghez.
Pădurea se gestionează după legi specifice, de către structuri special
create prin legile astea, unde lucrează oameni ca toţi oamenii, unii cu studii
superioare, alţii cu studii medii, alţii sunt doar muncitori, calificaţi,
necalificaţi sau pur şi simplu sezonieri.
Totul pleacă de la suprafaţa împădurită care se calculează în procente pe
ţară, în hectare pe cap de locuitor şi se compară cu statisticile din alte
ţări. În România suntem sub. Adică avem o suprafaţă împădurită de cca. 27% din
suprafaţa ţării, şi targhetul este să facem undeva măcar un 33%. În condiţiile
legii, pădure se cheamă că este orice suprafaţă cu vegetaţie forestieră care
depăşeşte un sfert de hectar. Fondul forestier naţional include toate aceste
suprafeţe, indiferent dacă ele aparţin statului sau comunelor, sau mănăstirilor,
sau persoanelor fizice, sau obştilor. În prezent, pădurea de stat e mai jos de
50%. Am văzut statistici cu cca. 3,2 milioane ha la stat şi 3,7 milioane ha
păduri private.
Pădurea este şi aia de 5 ani, şi aia de 150 de ani sau chiar mai bătrână. Vârstă
adică.
Revenind la ideea de resursă naturală regenerabilă, şi uitându-ne în jurul
nostru, trebuie să recunoaştem că ne trebuie lemn sub diverse forme şi că
lemnul ăsta vine din pădure. Ăsta este principalul produs pe care îl oferă ea,
drăguţa, pe lângă fructe de pădure, plante medicinale, vânat şi peşte. Bineînţeles,
este punctul de vedere strict economic. În afară de asta, pădurea e privită şi
din punct de vedere al funcţiilor sociale şi al celor de protecţie.
Pădurea produce oxigen.
Pădurea este adăpostul animalelor sălbatice, al biodiversităţii.
Pădurea curăţă aerul şi apa de poluare, apără solul împotriva eroziunii,
fixează solul în zonele aride sau pe versanţii cu pantă foarte mare, aduce
ploaia, aduce viaţă.
Pădurea este locul unde ne relaxăm, este încărcătorul acumulatorilor
noştri, şi ai copiilor noştri, în vecii vecilor.
Pădurea produce lemn. În Europa, arboretele care ajung la 60 de ani, sau
maxim 80 de ani, se cheamă că au atins vârsta exploatabilităţii şi se intervine
pentru recoltarea şi valorificarea masei lemnoase. România a ales să exploateze
arboretele la vârsta de 120 de ani. În Europa se taie ras şi pe urmă se
plantează. În România un arboret se taie, de regulă, prin două trei intervenţii
succesive, cu pauze de 3-5 ani, urmărindu-se instalarea regenerării naturale şi
crearea unui nou arboret adaptat condiţiilor locale, mult mai viguros şi mai
sănătos şi cu speranţe mai mari că va rezista în viitor în faţa eventualelor
secete sau atacuri masive de insecte. Banii rezultaţi din vânzarea lemnului se
cheltuiesc pentru pază (suntem o ţară de hoţi, nu ?), regenerare (pepiniere silvice, acţiuni de
împădurire, lucrări de îngrijire a plantaţiilor), protecţie (lupta cu
ciupercile şi insectele care vor să omoare arboretele şi plantaţiile – şi sunt
destul de multe ameninţări din astea), întreţinerea drumurilor forestiere,
lucrări de corectare a torenţilor, silvoturism timid şi neprofesional, etc.,
şi, desigur, salarii pentru o mulţime de oameni. Scopul este continuitatea şi
integritatea pădurii.
România are unul dintre cele mai bune sisteme de gospodărire a pădurilor. Nu
mă laud eu, e recunoscut oficial. Problema
e doar la noi, oamenii, la mentalităţi şi atitudini.
Arboretele se gospodăresc în baza unor documente care se numesc
amenajamente silvice. Astea sunt făcute de specialişti şi au o valabilitate de
10 ani, după care se înnoiesc pentru următorii zece ani. Pornind de la
parcelarea arboretelor, care depinde de specii, vârstă şi alte criterii
plicticoase, în fiecare bucăţică de acest fel se stabilesc în amenajament
lucrările care se vor face în următorii zece ani. Nimeni nu are voie să facă
altfel decât cum scrie acolo. Este cartea de căpătâi. Aşa că aşa numitele „defrişări”
sunt tăieri rase legale, unde există instalată regenerarea naturală, sau
urmează a se interveni cu plantaţii în interval de doi ani, sau sunt furăciuni
cu acte. Nu se poate fura fără acte. E greu să furi o maşină de lemne, dară-mi-te
un arboret de câteva hectare. Asta poate presupune, eventual, complicitate
inconştientă a unor salariaţi de la ocol, firme de exploatare, localnici,
poliţie. Şi aşa ceva nu se poate întâmpla la stat fără să fie descoperit, mai
devrem sau mai târziu, şi pedepsit. Nimeni nu-şi poate asuma aşa ceva, decât,
eventual, sub umbrela aparent sigură a unui protector politic. În sectorul
privat e adevărat, poate e mai uşor, dar trebuie un curaj enorm şi cine o face
e pe barba lui. Oricum, mai devreme sau mai târziu, ca în orice alt domeniu,
buba se sparge.
Problema nu e cu silvicultorii, cu profesioniştii. Problema e cu uscăturile,
inevitabile în orice domeniu. Indiferent cum se vede din afară, sistemul se
curăţă permanent de uscături.
Trăim în România şi oriunde în jurul nostru auzim că se întâmplă lucruri
inimaginabile uneori. Omenii nu mai ştiu de multă vreme despre echilibru,
respect reciproc, muncă cinstită, retribuţie decentă, servicii profesionale. Totul
e pe atenţii, relaţii, încrederea în sistem şi în autorităţi e la nivel minim.
Silvicultorii sunt români, deci procentul de răi şi inconştienţi şi
diletanţi în meserie e acelaşi ca oriunde.
Noi, ăştia care lucrăm în silvicultură, în marea majoritate cel puţin, am
ales meseria asta că să avem grijă de pădure, nu s-o facem să dispară. Eu nu
sunt inginer silvic pentru că mi-am dorit să defrişez şi pentru că-mi place Las
Vegasul, pustiul din Nevada şi jocurile de noroc. Am ales meseria pentru că
iubesc pădurea şi mă bucur de fiecare dată când merg în teren, indiferent de
anotimp.
E adevărat că sunt probleme, dar impresia că Romsilva e doar o structură
mafiotă şi toţi salariaţii sunt nişte hoţi e complet greşită şi e doar vina
noastră că lumea nu ştie ce facem noi dpdv profesional. Nu prea ne apără
nimeni, nu e nimeni interesat să afle detaliile şi adevărul, e uşor să spunem
cât de mult iubim noi natura şi cum suferim când vedem că hoţii ăştia o
distrug.
Nu e chiar aşa.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu