Ţara mea de vis

Ţara noastră este foarte frumoasă. Ea are munţi frumoşi, păduri frumoase, minţi frumoase, oameni frumoşi. Ape cristaline, brânză bătută, slană, pâine cu cartofi. Drumuri forestiere. Duster şi Sandero Stepway, sarmale, vin roşu, vin alb şi vin roze, 40 de feluri de bere şi cârnaţi de porc bio. Acvaparcuri, Draculaparcuri şi Aventuraparcuri. Şi preţuri bune la tot ce mişcă sau stă complet nemişcat. Supergagici şi materie cenuşie de cea mai bună calitate. Şi cam atât, restul e doar, vorba ceea, cheltuială şi risipă.

Aşa cum spuneam, totul aici este frumos.

Trei puncte ...

Pe urmă, a sunat ceasul şi a trebuit să accept realitatea.

Două puncte:

Adevărul e puţin diferit, şi anume: ţara noastră este încă, într-adevăr, foarte frumoasă, deşi are nevoie urgent, pe ici pe colo, prin locurile esenţiale, de retuşuri din categoria chirurgie plastică reparatorie.

Munţii şi pădurile continuă să participe la tot felul de concursuri de frumuseţe, chiar dacă, e adevărat, ele, frumoasele, sunt în centrul atenţiei prin tot felul de scandaluri mondene. Explicaţiile nu se pot cuantifica într-o formulă unică, sunt tot felul de poveşti cu iz local, care ţine de uscături, iar la titlul ăsta participă, absolut todeauna, cetăţeni onorabili din toate categoriile, de pe toate părţile, ca să zic aşa, baricadelor. Putem dezvolta la greu. Sau nu.

Minţile frumoase fac tot felul de alegeri. Cum ar fi Canada, Germania, Franţa, insula, sau chiar Australia şi Oceania. Unele, totuşi, din motive legate de părinţi, glie, curaj, noroc şi alte feluri de ezitări, rămân să micşoreze procentul de Neanderthal - stare, sau boală, mai molipsitoare decât gripa spaniolă, SIDA, zika, buba neagră, pesta porcină africană. Nu prea fac faţă, au probleme în a-şi aminti cum se zâmbeşte, se împrietenesc cu indiferenţa şi renunţarea, mai devreme sau mai târziu, şi caută „zen” (ce-o mai fi şi aia) în cultură şi, eventual, alcool.

Oamenii frumoşi supravieţuiesc totuşi şi se perpetuează cu încăpăţânare, iar ăsta e paradoxul care ţine ţara asta cât de cât închegată încă de pe vremea când dacii se amestecau cu romanii cu mare viteză, dând peste cap toate statisticile referitoare la formarea de popoare, cu tot cu limbile lor, mai mult sau mai puţin melodioase, mai mult sau mai puţin de lemn. Dar chiar şi aşa, nu-i aşa, limba noastră-i o comoară.

Iar apele, cristalinele, săracele, pradă tradiţiilor sănătoase ale acestui popor greu încercat dar niciodată supus şi, prin urmare, niciodată civilizat, mai ales la minte, spală tot felul de chestii, cum ar fi gunoaiele mai mult sau mai puţin biodegradabile, mortăciunile cu toate bolile, toate aruncate cu simţ de răspundere în gârlă, în fundul grădinii, maşinile murdare, nesimţirea românului, prostia, servislismul şi oportunismul... Poate de-aia a venit seceta, poate că natura încearcă să se apere cumva, deşi frumoşii noştri sunt în mare parte orbi şi văd în jur şi în oglinzi doar ce le convine. Pe vremuri pârjoleam holdele şi otrăveam fântânile ca să întâmpinăm cum se cuvine cotropitorii, azi natura se pare că a ales să ne identifice pe noi cu aceasstă categorie, atât de antipatică, deşi noi suntem aici din totdeauna, nu-i aşa ?

Ţara noastră e o burtă mare. Suntem foarte buni la operaţiuni care merg pe o scară gradată de la ciugulit la înfulecat. Băgăm. Mestecăm sau înghiţim întreg. Important e să adunăm, cu ambele mâini, în timp ce coatele ţin pe ceilalţi cât mai departe. Frate, frate, dar brânza-i pe bani,nu-i aşa ? Mânca-ţi-aş ! Fiecare secundă în care, dacă-s prost şi mă opresc să văd de ce are nevoie ăla de lângă mine, e o secundă pierdută. Sucker !!! Deja trei au ţâşnit pe lângă mine şi sunt în faţă!

Majoritatea producătorilor de bunătăţi, de bio, etc., manufacturează de fapt junk food. 

Tot românul vrea maşină germană sau japoneză sau americană. 

Tot românul vrea vacanţe exotice, amor ghebos, party forever.

Şi nu e nimic rău în asta, să mor eu!, decât că  nu e dispus să ofere mare lucru în schimb, crede că i se cuvin toate astea de la sine ! (La plural, că e vorba de astea.) Crede că tunurile şi ţepele, cum se zice pe la noi, e calea normală. Şi greşeşte.

E atât de trist ! Vorba ceea: râzi tu râzi, Harap Alb, dar salatele sunt dincolo de gard, (în grădina ursului - n.red.) ! Uite, aici cred că mai civilizat era: râdeţi dvs. râdeţi, Harap Alb ! Nu ?

Educaţia... Educaţia !

Pe urmă m-am trezit. Din nou. Cu dureri de cap. Sau de suflet ?

Şi nu mai ştiu care e realitatea. Aia cu de toate... frumoşi, sau ailaltă ?

Un punct.