În jurul meu se derulează tot felul de activităţi de maximă importanţă
pentru ţară. Oamenii suferă, părăsesc copiii, pleacă la muncă în ţările calde, sau
reci, după preferinţe sau nevoi, pentru o viaţă mai bună. Ssau rămân pe
baricade, să făurească o lume mai bună în acestă patrie ghinionistă şi nu
reuşesc mare lucru, împiedicându-se în birocraţie, făţărnicie, indolenţă,
ignoranţă şi incompetenţă. Cei trei „i” care se ţin de mână, fugărind prostia,
ţinându-se, adică, scai după coada ei.
Lupta pentru supravieţuire se împleteşte armonios cu fiţele, frustrarea
bine crescutului se manifestă zilnic sub formă de piele de găină oripilată în
miile de situaţii în care mogâldanul se etalează după metode cocalare,
ridicolul încearcă să ia faţa apărând pe neaşteptate de după colţ în nenumărate
situaţii în care bunul simţ face tot posibilul să arate că nu e chiar atât de
rău, că de fapt ar putea fi atât de uşor şi de simplu să fie bine.
Iar eu, hăbăucul, după ce mă rup în două sau mai multe, după caz, să fac ce
e bine în bucăţica mea, pe felia mea de job, nu am nici un fel de preocupări civice sau
gospodăreşti după. Sau pe aproape. Mai bat un cui, aduc lemnele la timp,
plătesc facturile, spăl vasele, dau cu aspiratorul uneori. Nu suport mizeria şi
nespălarea. Pe urmă însă, dincolo de gard, totul se estompează. Conform standardelor
„ Shogun”, după ce închid poarta în urmă, îmi construiesc cât de repede şi de
bine „wa”-ul interior şi zgomotele se reduc, eventual, la lătratul câinilor şi
motoarele grupurilor de tiruri care trec din când în când pe deal, în
apropiere. Nu mai ştiu de vânători, lemne, păstrăvi, mă concentrez pe lumile
paralele.
Muzică, filme, cărţi, căldură, ciocolată, scutece. Stropite cu alcool.
Dar, mai presus de toate, mă bucur în fiecare zi de frumuseţea feminină. Îmi
plac toate femeile frumoase. Unele mai mult decât altele, desigur, plus că pe
măsură ce mă moşnegesc văd tot mai multe motive la tot mai multe femei să intre
în categoria frumoaselor. În copilărie toţi băieţii au nişte standarde. Acuma,
la vârsta mea venerabilă, chestiile astea sunt undeva, cum se spune, şterse cu
buretele. Oameni buni, uitaţi-vă bine ! Femeile sunt frumoase ! Mai avem puţin
de trăit, şi cu cât mai puţin, cu atât mai curajoşi trebuie să arătăm cât de
clar vedem lucrul ăsta ! Îmi pare rău dar mie îmi place frumuseţea feminină de
mor ! Nu mai sunt rebel, nu am fost niciodată un mare revoluţionar, nu contaţi prea mult pe mine ! Eu sunt ocupat să apreciez.
Mă uit după femei, mă bucur că trăiesc şi că le văd cât sunt de frumoase. Nu
găsesc că ar putea fi ceva mai important. Savurez fiecare zi în care simt că
trăiesc, şi motivul e doar ăsta, restul e, vorba lui Mihăilescu Brăila Bachus: „fără
fericire, viaţa e pustiu”.
Aşa că, fiind vorba de textul cu numărul 100 pe acest blog deraiat, mă
gândesc că măcar în neant, fără să spun explicit aceleia care îmi place cât de
mult îmi place, pentru că nu am curaj şi pentru că nu contează oricum, să punctez momentul cu un maximum de sinceritate. Ideea ar fi că
trebuie să spunem lucrurilor pe nume, cât de repede şi cât de clar posibil,
înainte de a fi prea târziu, înainte de a nu mai conta, pe principiul
bancurilor cu „Sorin” şi cu „cine mi-a vopsit calul ?”.
Ce pot pentru ca să fac, nu mai ma răbdare până la 8 martie. Şi da, consider acest
text, aberaţie sau nu, drept un omagiu adus frumuseţii voastre, doamnelor.
Lumea e a femeilor şi bărbaţilor, nu a religiilor, politicii, ambiţiilor
prosteşti, acumulărilor, fanatismului, ignoranţei şi indolenţei,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu