vineri, 22 iulie 2016

Timing



Aş fi.
Dacă aş şti cum.
Nu cred că ştiu. N-am ştiut niciodată, probabil. Dar m-am străduit, mă străduiesc. Chiar dacă mă păzesc, nu vreau să mă deformez. Aş fi, dar aşa cum ştiu, cum pot, cum simt, cum sunt.
Se poate „fi” în atât de multe feluri. Dar...Depinde uneori în mod esenţial de timing, de context.
Dacă eram o baterie alcalină, aş fi sângerat acid pe raft, aşteptând să-mi vină rândul să produc lumină, într-un magazin, pe o paralelă unde nu e noapte niciodată.
Dacă aş fi avut abilităţi de infirmieră generoasă, m-aş fi născut cu siguranţă în ţara unde nu sunt bolnavi.
Dacă eram un vin bun, m-aş fi trezit, prin Siberia, învechit inutil.
Dacă m-aş fi născut pe o insulă, în Grecia spre exemplu, ar fi fost singura insulă fără plaje, turişti, posibilitatea de a cuceri vreo suedeză, islandeză, lituaniancă, ceva.
Iar dacă aş fi fost o maşină de fiţe, cu siguranţă mi-ar fi fost destinat un garaj în Veneţia, fără gondolier. N-aş fi fost maşina anului, garantat.
Sunt doar un tren care aproape nu mai e la modă, cu vagoane de marfar, făcând manevre la nesfârşit pe o linie secundară, imaginându-mă un TGV util, dorit, admirat poate, indispensabil chiar. Ha ha, indispensabil... Underwear.
Sunt un consumator obişnuit, amăgit de speranţa propriului colţişor de rai. Am totuşi consum redus, sunt aşa, de suburbie, nici de oraş, dar nici de taiga.
Sunt doar amprenta marginii unei gropi în asfalt pe o jantă din oţel, menit să întrerup continuitatea cercului, în timp ce, ironic, cercul mă enervează şi mă doare şi mă îmbătrâneşte prin pretenţiile lui de perfect.
Uneori sunt nuca din perete. Nu că nu mi-ar plăcea ideea. Deşi nu se vede din prima. Şi e obositor.
Sunt un cont pe facebook, adulmecând după laicuri. Sunt un videoclip rătăcit în trecerea timpului, incapabil să trag măcar o dublă, să repar din cele greşeli. Sunt un colaj de poze, unde lumini şi umbre înlocuiesc contorul anilor, schiţând, în funcţie de unghi, tot felul de mutre, oameni de toate vârstele.
Habar n-am ce fac, ce-am făcut cu viaţa asta.
Câteodată e tare frig în mine. Cred că ciobul ăla de gheaţă încă nu mi-a ieşit din ochi. Aşa că dau vina pe el, eu sunt un altruist, îl las să-şi asume. Eu sunt Făt Frumos de sub stratul gros de gheaţă, atât de solar, dar imposibil de demonstrat.
Aş fi sensibil la bobul de mazăre de sub mormanul de saltele, dar în viaţa asta deja s-au licitat compatibilităţile. 
O contestaţie ? Ce folos ? Nu e vina nimănui.


luni, 18 iulie 2016

Paralele nesigure



Iar sunt geometric. Şi confuz în toată încercarea mea de a fi matematic. Ceva nu se potriveşte. Parcă niciodată. Se tot poticneşte.
Nu e uşor de dus la nesfârşit în felul ăsta. Ar prinde bine şi nişte momente de absolută acalmie. Momente de soare scuturat de nori, când gravitaţia nu mai contează şi secundele nu se grăbesc.
Totul e o sinusoidă, indiferent în ce parte se rătăcesc privirile. Într-o parte e aer, în partea cealaltă e sufocare. Sunt între ele tot felul de pârtii negre şi abrupturi alpiniste. Bine, hai, treacă de la mine, unele sunt mai lejere. Sau cel puţin par. Alunecoase, aspre, etc., prietenoase, euforice, triste, aberante. Se-ntâmplă de tot felul.
Sunt o tendinţă spre sferic bălăngănind printre axe, încălecându-le, spre cer, spre abis, nici nu mai ştiu, fugărindu-mă cu umbra mea printre dealuri, creste, crevase, hăuri. Mi-e dor de căldură, jos acolo, sub convenţionalul zero, e rece tot timpul. Mă străduiesc să ajung spre vârfuri, reuşesc uneori, alteori întârzii alunecând involuntar şi inevitabil pe nişte schiuri cu care mă trezesc încălţat cu sau fără voie, adevărul cu rucsacul plin de explicaţii e greu de prins din urmă. Merg şi eu cu marele convoi, chiar dacă nu-mi iese cadenţa mai deloc.
Luna plină s-a mascat într-o cometă mare, profitând de nişte nori nehotărâţi. Lumina ei străbate zâmbetul unora, expunând pe pereţii mai mult sau mai puţin opaci rânjete involuntare, se vede mult mai bine jungla când soarele şi-a luat pauza sinusoidă.
Sunt un loc geometric. Atât de greu de găsit, atât de uşor de ratat. Distanţele sunt mult mai mari decât par, suntem nişte subunitari, majoritatea, oricât ne-am amăgi cu teorii şi teoreme. Soluţii ar fi, m-aş face bidimensional pe loc, dar nu singur, tot singur, mi-e destul ! Până şi paralelele au o şansă, măcar sub formă de iluzie optică, să se atingă într-o îmbrăţişare ca la carte, chiar dacă au de parcurs oarece distanţe până acolo.
Fac ce fac şi cad în planurile inferioare, nu mă pot menţine înscris în cerc, în sferă, indiferent de forma care mă adoptă, temporar. Perfecţiunea şi cu mine avem multe de împărţit. Doar că nu-i pot depăşi paralelismul, nici măcar la nivel de iluzie. Cred... Sunt încâlcit într-o centură de asteroizi în formă de piedică. Micile progrese păstrează doar aparenţa de echilibru. Dar nu există oglinzi retrovizoare, nu se uită nimeni şi nimic la timpul pierdut, eforturile irosite, momentele penibile şi neuronii risipiţi. Toate încercând să sugereze în dansul lor ideea de viaţă rătăcită, defazată.
Seamănă a defragmentare, pentru cine e atent. Nu sunt în stare de un diagnostic, nici nu mai ştiu exact de ce sunt în stare. Ştiu sigur însă că sunt unele cazuri grave, cu hăţişuri uriaşe de reziduuri intercalate care ascund aproape complet vederii firimiturile de fericire.
Totuşi... Poate că n-ar fi atât de intens dacă ar fi prea mult ?
...
Naaaaah ! Nice try !
Undeva, ascuns şi imposibil de identificat, există un ceva care încă mai clipeşte a speranţă. Stins, slab de tot, dar e acolo. Aş fi o sferă dacă aş putea, dar până atunci cred că sunt doar un fel de gaură neagră cu colţuri ce se vor răutăcioase.






luni, 11 iulie 2016

Mărturisire



Citesc câteva fraze şi încerc să le pătrund înţelesul. Mut privirea în zare. Pipăi după paharul de vin şi mai iau o gură, numai cât să plimb câteva picături cu limba, pe cerul gurii. N-am reuşit niciodată să ţin minte cărţile pe care le citesc, nici pasaje din ele. Uneori mă întreb cu ce-am rămas, de ce-am pierdut timpul ? Nu că aş fi rupt din orele de prăşit în grădină sau de meşteşugit la strung.
Mai dau o pagină. Încerc să citesc şi nu-mi iese. Mă întorc şi reiau. A, mamă ce mişto a văzut tipul chestia asta ! E incredibil, mor de gelozie, ce minte, ce ochi, etc., etc. (By the way, un tip foarte titrat m-a sfătuit pe vremuri să nu folosesc Doamne fereşte cuvântul ăsta oribil, chestie, în nici un fel de exprimare articulată !). Tocmai de-aia am şi apelat, get it ? Sunt dăcât modest, îmi ştiu lungul nasului.
Maică-mea a făcut o tavă de plăcinte. Am avut rezervări, altfel prind greu rând. Gust dintr-un colţ, deşi nu e ora potrivită, şi mai că o dau către orgasm. Culinar. Umezesc iar cu nişte picături de vin. Privirea neliniştită aleargă spre sticlă, dar acolo totul e sub control, mai e de unde, adică.
Da, încep să simt nevoia ochelarilor de citit, totul e împotriva ideii de macho când e vorba de mine, dar tot disting să citesc în continuare, chiar dacă lumina a scăzut şi ţânţarii se comportă ca şi cum n-ar şti că nu fac parte din categoria lor de milkshake sau cum i-or mai spune ei sângelui de om.
Deci aşa citesc eu de când mă ştiu. Nu ţin minte mare lucru din tona de cărţi băgate în cap, deşi un alt prieten a zis odată o vorbă mare (eram la examenul de dendrologie, la Braşov): dacă ai citit cartea toată, o ai acolo, înregistrată sau transcrisă printre circumvoluţiuni, e doar o problemă, şi aia se referă la modalităţile de accesare a fişierului. Privit în felul ăsta, capul meu e un labirint. Şi are doar o uşă, şi se încuie pe dinăuntru, şi am pierdut toate cheile, inclusiv pe aia pe care o păstram la prietena mea.
Aşa că trebuie să termin cu abureala. Am o, ca să zic aşa, singură bucurie care-mi rămâne: sentimentul. Ăla mă umple, face diferenţa, mă duce la agonie, extaz, uitare, bucurie, fericire, îmi aruncă minţile printre norii ăia. Sunt cărţi care fac lucrul ăsta. Adică nu mai lasă nimic din mine, mă ameţesc, mă despovărează de gravitaţie şi mă conving că, vorba ceea, „totul va fi bine”.
Şi pe urmă cartea se termină, sticla se goleşte, aburii se-mprăştie, şi constat că am rămas cu încă o amintire frumoasă. Când mă uit în bibliotecă, unde păstrez moşnegeşte câteva rafturi de cărţi, nu văd poveşti, văd tot felul de senzaţii. Cu cât imaginea descoperită de omul ăla prin amestecarea unor cuvinte e mai aproape de strălucirea soarelui lui Van Gogh, de exemplu, cu atât amprenta lăsată pe sufletul meu e mai bucuroasă. Mă uit la cartea respectivă, nu sunt sigur că ştiu exact despre ce mama naibii vorbeşte, dar ştiu sigur că am să experimentez emoţii unice când o s-o răsfoiesc din nou.
Deci, repet, nu ţin minte mai nimic din cărţi, cu excepţia unor emoţii. Cred că se poate trăi foarte bine şi cu ele, dacă m-ar întreba cineva. E doar un mod vegetarian, sau vegan, de a aprecia cărţile. Nu trebuie să ne cadă greu neapărat, să luăm pastile ca să digerăm, să înghiţim tot felul de digestive, să ne luptăm să găsim înţelesurile ascunse ale tuturor ideilor şi poveştilor.. Ar strica aromele, savoarea. E despre ideea de master chef, again, dar într-un nou fel. 
Adică, morocănos vorbind, şi puţin stânjenit chiar, de atâta intimitate, aşa simt eu, împreună cu sticla de merlot de lângă mine.


duminică, 10 iulie 2016

Intimităţi



Mă frământ printre sentimente de vinovăţie. Am în sânge frământările astea, am crescut cu ele. Am privit cu speranţă în tot felul de direcţii. Reverul primit a fost, de regulă, dureros. Nu ştiu să explic, nu ştiu să mă apăr, încerc să mă disculp, încerc să mă vindec. Adică ce spun eu aicea, mă lupt din greu !
Îmi place noaptea. Noaptea linişteşte nebunia. Limpezeşte atmosfera. Aduce sentimentele acasă. Pune stelele în valoare. Oglindeşte soarele în faţa bună a lunii, care domoleşte şi arşiţa şi violenţa. Alungă stresurile, aduce mai aproape optimismul. Am fost de ambele părţi ale baricadei, nu pot trăi doar noaptea, dar pot să mă lipsesc de o parte dintre dimineţi. Serile sunt mult mai prietenoase, prin moleşeala şi liniştea lor. Dimineţile au prea mulţi steroizi, uneori, în sânge, mi-e greu cu ele, sunt fragil. Am fost şi bolnav ...
Îmi place visarea. Ştiu unde sunt barele de fixare, centurile de siguranţă, piatra de sub tălpi. Şi tocmai de aceea, mă folosesc de ele ca să pot da drumul gândurilor să zboare către galaxii. Fără studii de specialitate, fără ore de antrenament în tot felul de simulatoare, mintea mea ştie zborurile cu ce se mănâncă. se întoarce de fiecare dată. Doar că e egoistă, ca şi mine, şi ţine pentru ea cea mai mare parte a descoperirilor. Mi le arată, mă sensibilizează cu ele, dar le pune interdicţie când vine vorba despre sfânta împărtăşanie. Aşa că mare parte rămân ascunse.
Îmi place să iubesc la nesfârşit. Am văzut la viaţa mea doar bariere de natură tehnică, fizice. Bariere dependente de baterii. Altfel, nu pot defini noţiunea fizică. Dar dacă fac abstracţie de ele, nu se văd nici un fel de oprelişti, poate e din cauza puhoaielor de electroni care zburdă şi ciripesc fericiţi împrejur. Parfumul frumuseţii merită trăit cu maximă intensitate. Iubesc tot ce mă lasă să iubesc, tot ce-mi arată bucurie când sunt la primire sau când servesc, tot ce văd scuturat de îngustime şi meschinărie, eventual după o tură la maşina de spălat.
Îmi place contemplarea. M-ascund într-un loc nesemnificativ, cum ar fi banca de sub nuc sau o faleză vântuită şi număr nori şi nu mă plictisesc. Contorizez stele căzătoare, avioane, frunze, vrăbii, trandafiri, aştept mistreţii la mâncare, am toată răbdarea din lume. Evit la mustaţă zeci şi zeci de accidente în trafic, atunci când zecile şi zecile de siluete perfecte se preling pe lângă blocuri, se aruncă pe trecerile de pietoni sau, pur şi simplu, se fugăresc cu imaginaţia mea pe după colţurile de clădiri, punându-mi la încercare mult solicitatata atenţie distributivă.
Îmi place degustarea, sinonomă, nu-i aşa, cu savurarea. Am senzori peste tot, îmi cresc la nesfârşit, nu ştiu cum să mă operez de ei şi cred că sunt un norocos de fapt, deplâng pe cei cu învelişul aspru şi pragmatic, îngheţat de neted. Visez la degustări selecte când vine vorba despre licori pofticioase, vitrine ochioase, platouri prietenoase. N-aş vrea să ratez nimic. Chiar şi suferinţa neputinţei e o degustare, când vine vorba despre femeile frumoase, ciorchini atârnând atât de aproape, cele mai apetisante şi mai dezirabile dintre toate deliciile, aş zice, universului.
Îmi place detaşarea, îmi place evadarea. Peste tot dau de lucruri de două feluri: cu care-mi place şi cu care nu-mi place să am de-a, nu-i aşa ?, face. N-am putut să scap de asta nicăieri, oricât de orientat şi de elaborat m-am ascuns. Pentru astfel de situaţii, cred, s-a inventat detaşarea. Se dă sufletul de-o parte şi se depăşeşte problema, fără a o, mare greşeală, ocoli. Problema, e o regulă, se înfruntă şi se rezolvă. Doar că asta se poate cu răni pe suflet sau doar că zgârieturi. Prefer cu zgârieturi, if possible.
Îmi place libertatea. Cu-i nu-i ? Este ?
...
Îmi plac toţi strugurii ăia, şi dulci şi acri, la naiba !


Despre variante



Cât de bine ar fi ca variantele să ajute cu ceva...
În primul rând ar fi uşor dacă ele n-ar exista. Dar pentru că ele, nu-i aşa, există, avem la îndemână tot felul de metode, cum ar fi matematica, pentru a le ţine sub control.
Sunt momente însă, când pot să jur că e doar o amăgire această senzaţie de control. Oricâte variante ar fi, oricâte feluri de ecuaţii, funcţii, locuri geometrice sau chiar triangulaţii ar sta la dispoziţie, se întâmplă orice altceva, dar nu se poate pomeni ideea de control.
Variantele, să mor eu, sunt doar nişte metode de a trage de timp. Se pun la dispoziţie pentru amăgire, sunt nişte iele care umblă să rătăcească minţile, să amăgească sentimentele, să încâlcească drumurile spre decizii.
Dacă tot am făcut matematică fizică, nu mă pot abţine să nu le împart în două categorii: variante care tulbură mintea limpede, şi variante care tulbură, desigur, mintea tulbure.
S-ar putea spune, la prima vedere, că variantele de minte tulbure sunt de neglijat, având în vedere contextul. Greşit. Contextul deschide căi nebănuite spre metode de reducere numerică a variantelor, ca să fiu nesimţit aş putea să zic chiar de contracepţie. Nu demult s-a demonstrat ştiinţific, în urma unor studii serioase, că mintea tulbure prelungeşte viaţa, pentru că are darul de a rătăci printre valurile ei opace pesimismul, stresul, paranoia şi depresia, chiar daca, deşi nu pare a fi vreo legătură, colateralele de tip ficat, pancreas, etc. ar prefera adăpători sănătoase, neinfestate.
Variantele care tulbură mintea limpede sunt de departe mai pragmatice, dar pot duce în final doar către discounturile cele mai bune ale atâtor distribuitori de medicamente antistres.
Neavând în acest moment în casă prea multe variante de a aplica matematico fizici superioare la minte tulbure, susţin absolut toate formulările de mai sus, cu gândul că n-am încercat încă un Cabernet Sauvignon de Purcari care, cine ştie, poate deschide noi şi nebănuite variante de abordare a subiectului.
Cât de bine ar fi ca variantele să ajute cu ceva...