Paralele nesigure

Iar sunt geometric. Şi confuz în toată încercarea mea de a fi matematic. Ceva nu se potriveşte. Parcă niciodată. Se tot poticneşte.

Nu e uşor de dus la nesfârşit în felul ăsta. Ar prinde bine şi nişte momente de absolută acalmie. Momente de soare scuturat de nori, când gravitaţia nu mai contează şi secundele nu se grăbesc.

Totul e o sinusoidă, indiferent în ce parte se rătăcesc privirile. Într-o parte e aer, în partea cealaltă e sufocare. Sunt între ele tot felul de pârtii negre şi abrupturi alpiniste. Bine, hai, treacă de la mine, unele sunt mai lejere. Sau cel puţin par. Alunecoase, aspre, etc., prietenoase, euforice, triste, aberante. Se-ntâmplă de tot felul.

Sunt o tendinţă spre sferic bălăngănind printre axe, încălecându-le, spre cer, spre abis, nici nu mai ştiu, fugărindu-mă cu umbra mea printre dealuri, creste, crevase, hăuri. Mi-e dor de căldură, jos acolo, sub convenţionalul zero, e rece tot timpul. Mă străduiesc să ajung spre vârfuri, reuşesc uneori, alteori întârzii alunecând involuntar şi inevitabil pe nişte schiuri cu care mă trezesc încălţat cu sau fără voie, adevărul cu rucsacul plin de explicaţii e greu de prins din urmă. Merg şi eu cu marele convoi, chiar dacă nu-mi iese cadenţa mai deloc.

Luna plină s-a mascat într-o cometă mare, profitând de nişte nori nehotărâţi. Lumina ei străbate zâmbetul unora, expunând pe pereţii mai mult sau mai puţin opaci rânjete involuntare, se vede mult mai bine jungla când soarele şi-a luat pauza sinusoidă.

Sunt un loc geometric. Atât de greu de găsit, atât de uşor de ratat. Distanţele sunt mult mai mari decât par, suntem nişte subunitari, majoritatea, oricât ne-am amăgi cu teorii şi teoreme. Soluţii ar fi, m-aş face bidimensional pe loc, dar nu singur, tot singur, mi-e destul ! Până şi paralelele au o şansă, măcar sub formă de iluzie optică, să se atingă într-o îmbrăţişare ca la carte, chiar dacă au de parcurs oarece distanţe până acolo.

Fac ce fac şi cad în planurile inferioare, nu mă pot menţine înscris în cerc, în sferă, indiferent de forma care mă adoptă, temporar. Perfecţiunea şi cu mine avem multe de împărţit. Doar că nu-i pot depăşi paralelismul, nici măcar la nivel de iluzie. Cred... Sunt încâlcit într-o centură de asteroizi în formă de piedică. Micile progrese păstrează doar aparenţa de echilibru. Dar nu există oglinzi retrovizoare, nu se uită nimeni şi nimic la timpul pierdut, eforturile irosite, momentele penibile şi neuronii risipiţi. Toate încercând să sugereze în dansul lor ideea de viaţă rătăcită, defazată.

Seamănă a defragmentare, pentru cine e atent. Nu sunt în stare de un diagnostic, nici nu mai ştiu exact de ce sunt în stare. Ştiu sigur însă că sunt unele cazuri grave, cu hăţişuri uriaşe de reziduuri intercalate care ascund aproape complet vederii firimiturile de fericire.

Totuşi... Poate că n-ar fi atât de intens dacă ar fi prea mult ?

...

Naaaaah ! Nice try !

Undeva, ascuns şi imposibil de identificat, există un ceva care încă mai clipeşte a speranţă. Stins, slab de tot, dar e acolo. Aş fi o sferă dacă aş putea, dar până atunci cred că sunt doar un fel de gaură neagră cu colţuri ce se vor răutăcioase.