Intimităţi

Mă frământ printre sentimente de vinovăţie. Am în sânge frământările astea, am crescut cu ele. Am privit cu speranţă în tot felul de direcţii. Reverul primit a fost, de regulă, dureros. Nu ştiu să explic, nu ştiu să mă apăr, încerc să mă disculp, încerc să mă vindec. Adică ce spun eu aicea, mă lupt din greu !

Îmi place noaptea. Noaptea linişteşte nebunia. Limpezeşte atmosfera. Aduce sentimentele acasă. Pune stelele în valoare. Oglindeşte soarele în faţa bună a lunii, care domoleşte şi arşiţa şi violenţa. Alungă stresurile, aduce mai aproape optimismul. Am fost de ambele părţi ale baricadei, nu pot trăi doar noaptea, dar pot să mă lipsesc de o parte dintre dimineţi. Serile sunt mult mai prietenoase, prin moleşeala şi liniştea lor. Dimineţile au prea mulţi steroizi, uneori, în sânge, mi-e greu cu ele, sunt fragil. Am fost şi bolnav ...

Îmi place visarea. Ştiu unde sunt barele de fixare, centurile de siguranţă, piatra de sub tălpi. Şi tocmai de aceea, mă folosesc de ele ca să pot da drumul gândurilor să zboare către galaxii. Fără studii de specialitate, fără ore de antrenament în tot felul de simulatoare, mintea mea ştie zborurile cu ce se mănâncă. se întoarce de fiecare dată. Doar că e egoistă, ca şi mine, şi ţine pentru ea cea mai mare parte a descoperirilor. Mi le arată, mă sensibilizează cu ele, dar le pune interdicţie când vine vorba despre sfânta împărtăşanie. Aşa că mare parte rămân ascunse.

Îmi place să iubesc la nesfârşit. Am văzut la viaţa mea doar bariere de natură tehnică, fizice. Bariere dependente de baterii. Altfel, nu pot defini noţiunea fizică. Dar dacă fac abstracţie de ele, nu se văd nici un fel de oprelişti, poate e din cauza puhoaielor de electroni care zburdă şi ciripesc fericiţi împrejur. Parfumul frumuseţii merită trăit cu maximă intensitate. Iubesc tot ce mă lasă să iubesc, tot ce-mi arată bucurie când sunt la primire sau când servesc, tot ce văd scuturat de îngustime şi meschinărie, eventual după o tură la maşina de spălat.

Îmi place contemplarea. M-ascund într-un loc nesemnificativ, cum ar fi banca de sub nuc sau o faleză vântuită şi număr nori şi nu mă plictisesc. Contorizez stele căzătoare, avioane, frunze, vrăbii, trandafiri, aştept mistreţii la mâncare, am toată răbdarea din lume. Evit la mustaţă zeci şi zeci de accidente în trafic, atunci când zecile şi zecile de siluete perfecte se preling pe lângă blocuri, se aruncă pe trecerile de pietoni sau, pur şi simplu, se fugăresc cu imaginaţia mea pe după colţurile de clădiri, punându-mi la încercare mult solicitatata atenţie distributivă.

Îmi place degustarea, sinonomă, nu-i aşa, cu savurarea. Am senzori peste tot, îmi cresc la nesfârşit, nu ştiu cum să mă operez de ei şi cred că sunt un norocos de fapt, deplâng pe cei cu învelişul aspru şi pragmatic, îngheţat de neted. Visez la degustări selecte când vine vorba despre licori pofticioase, vitrine ochioase, platouri prietenoase. N-aş vrea să ratez nimic. Chiar şi suferinţa neputinţei e o degustare, când vine vorba despre femeile frumoase, ciorchini atârnând atât de aproape, cele mai apetisante şi mai dezirabile dintre toate deliciile, aş zice, universului.

Îmi place detaşarea, îmi place evadarea. Peste tot dau de lucruri de două feluri: cu care-mi place şi cu care nu-mi place să am de-a, nu-i aşa ?, face. N-am putut să scap de asta nicăieri, oricât de orientat şi de elaborat m-am ascuns. Pentru astfel de situaţii, cred, s-a inventat detaşarea. Se dă sufletul de-o parte şi se depăşeşte problema, fără a o, mare greşeală, ocoli. Problema, e o regulă, se înfruntă şi se rezolvă. Doar că asta se poate cu răni pe suflet sau doar că zgârieturi. Prefer cu zgârieturi, if possible.

Îmi place libertatea. Cu-i nu-i ? Este ?

...

Îmi plac toţi strugurii ăia, şi dulci şi acri, la naiba !