Mărturisire

Citesc câteva fraze şi încerc să le pătrund înţelesul. Mut privirea în zare. Pipăi după paharul de vin şi mai iau o gură, numai cât să plimb câteva picături cu limba, pe cerul gurii. N-am reuşit niciodată să ţin minte cărţile pe care le citesc, nici pasaje din ele. Uneori mă întreb cu ce-am rămas, de ce-am pierdut timpul ? Nu că aş fi rupt din orele de prăşit în grădină sau de meşteşugit la strung.

Mai dau o pagină. Încerc să citesc şi nu-mi iese. Mă întorc şi reiau. A, mamă ce mişto a văzut tipul chestia asta ! E incredibil, mor de gelozie, ce minte, ce ochi, etc., etc. (By the way, un tip foarte titrat m-a sfătuit pe vremuri să nu folosesc Doamne fereşte cuvântul ăsta oribil, chestie, în nici un fel de exprimare articulată !). Tocmai de-aia am şi apelat, get it ? Sunt dăcât modest, îmi ştiu lungul nasului.

Maică-mea a făcut o tavă de plăcinte. Am avut rezervări, altfel prind greu rând. Gust dintr-un colţ, deşi nu e ora potrivită, şi mai că o dau către orgasm. Culinar. Umezesc iar cu nişte picături de vin. Privirea neliniştită aleargă spre sticlă, dar acolo totul e sub control, mai e de unde, adică.

Da, încep să simt nevoia ochelarilor de citit, totul e împotriva ideii de macho când e vorba de mine, dar tot disting să citesc în continuare, chiar dacă lumina a scăzut şi ţânţarii se comportă ca şi cum n-ar şti că nu fac parte din categoria lor de milkshake sau cum i-or mai spune ei sângelui de om.

Deci aşa citesc eu de când mă ştiu. Nu ţin minte mare lucru din tona de cărţi băgate în cap, deşi un alt prieten a zis odată o vorbă mare (eram la examenul de dendrologie, la Braşov): dacă ai citit cartea toată, o ai acolo, înregistrată sau transcrisă printre circumvoluţiuni, e doar o problemă, şi aia se referă la modalităţile de accesare a fişierului. Privit în felul ăsta, capul meu e un labirint. Şi are doar o uşă, şi se încuie pe dinăuntru, şi am pierdut toate cheile, inclusiv pe aia pe care o păstram la prietena mea.

Aşa că trebuie să termin cu abureala. Am o, ca să zic aşa, singură bucurie care-mi rămâne: sentimentul. Ăla mă umple, face diferenţa, mă duce la agonie, extaz, uitare, bucurie, fericire, îmi aruncă minţile printre norii ăia. Sunt cărţi care fac lucrul ăsta. Adică nu mai lasă nimic din mine, mă ameţesc, mă despovărează de gravitaţie şi mă conving că, vorba ceea, „totul va fi bine”.

Şi pe urmă cartea se termină, sticla se goleşte, aburii se-mprăştie, şi constat că am rămas cu încă o amintire frumoasă. Când mă uit în bibliotecă, unde păstrez moşnegeşte câteva rafturi de cărţi, nu văd poveşti, văd tot felul de senzaţii. Cu cât imaginea descoperită de omul ăla prin amestecarea unor cuvinte e mai aproape de strălucirea soarelui lui Van Gogh, de exemplu, cu atât amprenta lăsată pe sufletul meu e mai bucuroasă. Mă uit la cartea respectivă, nu sunt sigur că ştiu exact despre ce mama naibii vorbeşte, dar ştiu sigur că am să experimentez emoţii unice când o s-o răsfoiesc din nou.

Deci, repet, nu ţin minte mai nimic din cărţi, cu excepţia unor emoţii. Cred că se poate trăi foarte bine şi cu ele, dacă m-ar întreba cineva. E doar un mod vegetarian, sau vegan, de a aprecia cărţile. Nu trebuie să ne cadă greu neapărat, să luăm pastile ca să digerăm, să înghiţim tot felul de digestive, să ne luptăm să găsim înţelesurile ascunse ale tuturor ideilor şi poveştilor.. Ar strica aromele, savoarea. E despre ideea de master chef, again, dar într-un nou fel. 

Adică, morocănos vorbind, şi puţin stânjenit chiar, de atâta intimitate, aşa simt eu, împreună cu sticla de merlot de lângă mine.